dacă stau după un perete dintr-un afară suspendat, sussus, reuşesc să-i văd un mers adormit între două fantome-însoţitoare de radu care n-au de ce-mi aduce aminte. se întoarce, nu se uită spre suspensia din care-l văd. urcă din vii; aproape trece pe lângă, îşi agaţă neîntâmplător o mână de mine, de parcă s-ar buşi de un impediment pe care vrea să-l ia cu el. mă trage ca într-o poziţie de dans suricat, dar orientările noastre rămân aşa: eu mergând cu spatele 'înainte', el cu faţa, flancaţi unul de celălalt.
un soare decolorat, fără gălăgii.
nu vorbeşte, nu trebuie să vorbesc.
când cad, sau vreau să cad, rămâne asupra mea şi nu i se sperie privirea. e curentată, verde cunoscut, găuri pline în care ştii ce cauţi. cutremurul e unul al presimţirilor, al nevorbitului, ceva a făcut cadou (altui ceva; nouă) o cutie goală, de umplut cu o lume la alegere. aş umple-o cu una poetică, dar dacă nu ne place să vorbim, pun în ea doar umerii - unul al meu, unul al lui - blocaţi, şi calculul precis al distanţei de la mâna lui până la cot, toată oprindu-mă, toată deasupra lanurilor de vii roz decolorat, din care a urcat într-o suspensie.
