cred -

cred în drumuri care duc undeva fiindcă eşti tu şi fiindcă eşti acolo. 

cred că lumea se poate termina pe un pod de octombrie şi reîncepe într-o peşteră în care te blochezi cu cineva, doar ca s-ajungi să îl cunoşti.
cred în scopuri elastice, atotcuprinzătoare.
în rosturi.

cred în intenşi, în luminoşi şi în romantici.
cred in adaptabilitate, în zi şi în noapte.
în subiectivitate.
în eternitate.

cred că e esenţial felul în care vezi şi găseşti, nu numărul celor găsite.
cred că poţi rămâne o veşnicie acolo unde simţi.
cred că alegerile se fac - nu se aşteaptă, nu se tergiversează.

cred că oamenii îşi fracturează/eludează spiritele, prin cotituri greşite.
cred că ordinea celor care au fost sau vor fi primii, ultimii, e aproape aleatorie.
cred ca istoria i-a neglijat şi i-a-ngropat prea des pe cei mai buni.
şi-ncet, aşa cum suntem azi, cred c-au să înceteze să existe.

cred că academia e o curbă derapată şi neasigurată pe care-a apucat-o ruşinos drumul cunoaşterii, condus de un şofer fără permis.
cred că toate cărţile de nepoveşti sunt redundante, calpe şi - într-o lume de proiecţii - ilegale.
cred că orarele pierdute-n săli de curs şi-n titluri auxiliare sunt nişte vaze sparte pe care le-a distrus un copil prost, iar părinţii i-au luat apărarea.

cred că suntem josnici şi.., de fiecare dată când nu luăm apărarea copiilor deştepţi, de orice vârstă.
cred că nici 0.004% din lucrurile spuse nu merită spuse (în schimb, atâtea altele rămân fosilizate sub pragul hipermetropiei, al agnoziei sau al laşităţii).

cred că-i o glumă ca, atunci când încă eşti spontan şi plin de revelaţii, să nu fii ascultat.

cred că ne naştem doar ca să ajungem tineri.

cred că-ţi distrugi viaţa când faci copii sub 25 de ani, fără să fii convins că-ţi poţi concesiona destinul complet, atât de devreme.

cred că valorile adevărate sunt atât de rare, încât lumea nu le mai poate suplini decât promovând contrarii.

cred că, de fiecare dată când cineva îţi atribuie o poreclă luminoasă, învie un pitic pe care l-ai omorât demult, din greşeală.

cred că cele mai spectaculoase poze erotice se fac cu sufletul şi trăiesc veşnic.

cred că cele mai multe imagini nu zic nimic, deci n-ar trebui să existe.

cred că lipsa de sensibilitate, de empatie şi de pasiune e primul sinonim pentru ratare existenţială. al doilea e aroganţa.

cred că, cu cât stai mai puţin sub stele să te gândeşti la ce a fost, la ce va fi, la ce nu este, devii un eşec mai monumental.

cred că permisele, brevetele, certificările ar trebui să fie date numai cu ochi închişi, de vrăjitoare din lumini care aud fără cuvinte.

cred că anii cei mai frumoşi se estompează şi se scurg în locuri şi în fapte insuficiente, din lipsă de autenticitate.

cred că cei care caută celebritate, popularitate, sau să-i conducă directiv pe alţii au fost şi riscă să rămână arizi şi ocoliţi de sensurile vieţii.

cred că e crud - şi cosmic nescuzabil - s-ajungi unde visezi când eşti deja bătrân şi obosit, şi-ai încetat să vrei cu-adevărat (să fii, să te confunzi, să urci în infinituri).
cred că suntem construiţi pe principiul plăcerii - nimic din ce e bun nu poate fi greşit (decât, poate, dacă-i mai rău pentru un oarecare altul).

cred că ajungem toţi la fel, dacă nu ne oprim adânc, să zicem nu.

cred că suntem abominabili, de fiecare dată când realităţile şi relativităţile devin obişnuinţă.

cred că, cât încă plătim taxe, comunicăm cu cei de care ştim că fac lucruri (şi mai) greşite, ..suntem o specie ectopică, neverosimilă şi condamnabilă de orice curte de apel supremă.
cred că cei care ar vrea să locuiască în păduri, sub ceruri de vată de zahăr, cu simţurile larg deschise, iubindu-se pentru potenţiale.. n-au nicio scuză că n-o fac.

cred că, dacă ar coborî azi pe pământ o populaţie extraterestră să selecteze prodigioşi telurici, n-ar mai găsi rămaşi nici zece.

cred că ignorăm cele mai multe semne care ne vin şi ne arată, din pură inerţie.
cred că lumea e mult prea mare să cuprindă atât de puţine alegeri.
cred că ajungi pe deplin satisfăcut doar atunci când nu mai ai crezuri şi aspiraţii.
cred că adevăratele subtilităţi nu încap în niciun repertoriu lingvistic, fiindcă altfel nu le-am putea simţi.
cred că tot ce e distonic, disonant, distopic pe lume e făcut exclusiv de oameni.

cred că timpul pe care nu-l avem e echivalent vinei noastre.

încă o poartă, lângă poartă -

am copii în jur. care ţipă dimineaţa, cât se joacă (pe o trambulină, în dialecte diverse), şi-mi aduc aminte de plaja pe care-o auzeam ca pe-un ecou de pe planeta pescăruşilor, dintr-un balcon de mare complet dezamorsat de griji.

în pin, în vârful pinului, un cuib de berze? ciori? de dragoniţe magice, de nişte mâneci cu aripi pe care toată lumea e prea obosită să le vadă.

pe fiecare geam se odihnesc icoane transparente, mereu altfel - tot timpul noi, tot timpul vechi, tot timpul vii de timpuri.

antenne bayern, 'rhythm of my heart’. acum prea multe anotimpuri, era mai. aveam o rochie puţin de pescăruş, puţin de pinguin, roşu cu alb - mai târziu mi-a rămas mică şi-am luat-o pe-a omuleţului, negru cu alb (în rest la fel); n-avea acelaşi farmec.

..aşteptam musafiri, o zi în care izbucneau primii trandafiri din boboci în flori împroşcate - o tufă în particular părea să fie mereu prima, imediat lângă brad, înspre cărare, alături de o altă tufă (roz) din care mama nuna făcea dulceaţă, sirop, şi deseori poveşti pe care le credeam, invariabil.

încercam să pun masa, atât cât reuşeam să-mi păcălesc predispoziţiile spărgătoare. televizorul aprins, în care o fetiţă sărea coarda/şotroane într-o faţă de uşă venită cu vântul dintr-o poveste mai simplă: mama în casă, bucătăria luminoasă; terenul nesfârşit, de aşteptare; zgomotul uşii deschizându-se, anticipat şi drag, un afrodisiac despre bomboane aromii, apropiate; eu fulminând afară, în vremea galbenă-portocalie voalată de-o furtună gri, prietenoasă.

never will i 'know', for i know my precious home,

..o altă poartă, lângă poartă.

ieşeam, ore în şir, de una singură, pe lângă curtea-din-colţ-de-lalele, vis-à-vis de oana. coboram pe partea cealaltă, într-o transă de invincibilitate cu fiori, văzându-mă-ntr-un film, cel mai bun film din lume, eu eram eu şi nimeni nu înţelegea,

dar era bine.

creşteai, cu unele. te dezlegai, cu altele. desene animate, spirit bătrân, represărat în secole.

cu fiecare mână de copac care-mi trece prin păr, le reinvoc, le reaştept, le regăsesc şi le revendic.

le văd, în pin, în vârful lui: sunt păsări albşinegru, pinguiniţe delicate cu mişcări glisat-veveriţice - e-al lor cuibul prea mare,

aerul de parfumuri.