- diftongi în empatii -

cazi de buline -

x. ce trebuie să faci, să convingi pe cineva destul de creţ să-ţi dea un pumn, destul de tare?
: anitismul e o stare opacă de enervoamuzare; bulinele cresc pe curbura sprâncenelor, pe aer, pe înfinele înfipt, cât fondurile sunt altele - game diferite de e: e mai lung şi către a, e mai tare spre acru, spre ă, spre m, e lung şi cefalic, e de întors într-o piruetă pe gheaţă ca în hagerstown şi de căzut bulimic, petalic, strâns-rupt.
mai vino o dată, e -
te tot învârţi -
încă o dată -

xx. trebuie izbucnit cineva destul de creţ, ca să-i dai un pumn anitic. eu să-l izbucnesc. el să mă izbucnească. izbucnibilitate egală.
de la anitism la concentrare implozivă sunt
câteva
artificii.
- ele cad concentric de pe aceeaşi margine (explic implodismul* - când aveam şase ani şi ore tringhiulare de pian în clasa întâi, am căzut pe platforma liceului de artă, din cauza unui ciot păcălit de rugină. drept înainte, ca o placă inflexibilă, încât toată zona dintre bărbie şi genunchi să se facă cimentic-vidată şi să vizionez implodic un videoclip de puncte triunghiular-cabaret-pianice - asta se face occipital, temporal şi carotidian. n-am putut respira până n-am crezut că am murit).
- flirt with young cosmos.

* edvin marton, 'fireworks’.

- pe paleta roşului -

scările; se opreşte să se împiedice şi să se-agaţe de buzunar.
'pom, kata-pom-pom-pom'*, se face o damă de cafea şi împinge nişte valuri într-o parte şi-n alta. răsar şi domnii de foc, unul pe câte unul din maluri. cade cafea praf, sare foc şi malurile se încreţesc.

dacă se mişcă ea spre dreapta, se duc şi ei toţi după ea, cu un ritm în urmă. se încruntă şi se lăţesc tot cu un ritm în urmă - ieşi din cafeaua mea - şi dansează, dansează.
evită să se învârtă în acelaşi timp, de parcă ar avea toarte ciocnibile. urmează să vă vedeţi urechile în aburii care s-au ridicat - 'les nuits, l’amour, paris'**.

eşti o descreierată, niciodată nu ţi-am spart uşile trântite.

bărci în picioare, cafeaua e aproape toată în ele. bărcile se clatină. bărcile se ghemuiesc şi se sincronizează, e ceva ce fac bărcile, nu bărcuţele.

nu ştie să danseze, de fapt - are butoane, supape prin care sare doar cafea deja făcută, bună la nimic. îi trebuie praf, de împrăştiat şi de dat bărcilor, nu bărcuţelor.
oamenii beau cafea doar după legea imitaţiei, sau unii ajung să găsească în ea arome întortocheate, înregistrate?
or bea-o fiindcă unor italieni le stă bine - celor care se fac gregari matinali în librăriile 'feltrinelli'.

îşi adună cavalerii în supape cu castanietele, zice foccafea, nu faccafea. diferenţa înfiinţează adjudecarea, 'pom, kata-pom-pom-pom'.


* paco paco, 'taka taka-ta'.
** bzn, 'dance, dance'.

- cucoanele din cocoane -

nu e apă rea: e efervescentă, turquoise mărgelic şi transparentă, ca din piscinele petrecerilor matinale. prietenă cu un oraş de spumă (oraşul e peste ea).

straturile astea două - unul languros şi scăpător, celălalt gelatinic - urcă şi vin deasupra pietrelor calcice, ca de zahăr sau orez, transparente, poate cu câte un moţ pământiu.

când eram destul de mică, mă tolăneam în cel mai ordinar pământ şi le găseam printre scântei. umpleam cutii cu ele, mi le arunca mama.

apa - stratică, aşa - urcă pe itinerarul unui scripete, cu pietre pe margini şi ..meta-mercur solid, pe mijloc. apoi coboară şi pietrele te prind, mareice.

suntem mulţi, beverly hills-ici, swinger-fosforescenţi, cu costume fluide.

de exemplu, când era mai crăciun, eu avusesem nişte picioare anormal de groase (fiindcă ele se poartă), băgate în cizme roşii flux-ice, cizmele asortate (fiindcă asta se face) cu o fustă identică, muşamalină. un hanorac peisagistic - imită crăciunul. şi, e clar, trebuie să mă culc cu cineva, dacă am picioarele aşa groase.

mai e un huligan. se învârte pe lângă oglindă, îşi potriveşte nişte curele sau nişte albastru sau nişte întrebări.

pare să aibă două tulpini tâmpite, în locul picioarelor. şi capul brun, ridicol-balonic, ca intervievaţii vreunei reviste cei mai 100 din 300 din..

swingerism-ul de aici nu e atât incriminant, cât flirtic.

dar cum flirtezi cu două tulpini sub un balon? nu-i nimic, mă culc cu el, doar e acolo.

nu e singur, e cu o problemă.

de-aici în continuare, trebuie să-l caut şi să-l consolez.

din fusta mitocăneasă, evadez sau o dematerializez, pe ea şi pe amintirile despre ea. acum am un costum de baie iepuros, cu ceva drăgălaş desenat pe spate.

nu e bun nici el, fiindcă toţi pretind că se uită la ceva drăgălaş, în spatele meu.

alt costum, albăstriu, cu el intru pe urma scripetelui, între pietrele calcic-butonice.

apa e agilă, neastâmpărată, te urmăreşte. cum vreau eu să sar şi să o fac să mă ducă nu se potriveşte cu conduita costumului albastru transparent, fiindcă în el nu sunt mică şi oamenii se tot uită.

pahare şi grupuri marmurale, tot swingericeşti. aici sunt 'doamne', cele mai coconoase. dorm în adăposturi de fragranţe sufocante, se învelesc în lipiciuri clinique, se trezesc strânse şi împunse de multi-elastice, se trezesc împunse şi strânse de vieţile panterelor, vieţile andrelelor, vieţile inelelelor, vieţile nelor.

aşa mă trezesc eu, decebal de-ce-bal, când

aşa ningi, artur arturic

şi marco* seamană cu tine, în tren;

marco e artur şi n-are plen,

ce face el se amestecă cu ce respir eu -

artur nu-i dintr-o carte, se uită doar pe geam

spre unde vede trenul, trenul care vinde parfumuri.

primul parfum: 'i think so'.

al doilea: 'do(n’t) you?'

---

*'la solitudine', laura pausini.

frustrările 'sunt' şi 'cred' -

- apar pe bluze pe care scrie 'i love new names', sunt fâşii care vând zile zbătute, comparaţii şi pachete scăpate pe jos. încearcă să fie fâşii-doamne, vor să-şi existe genul.

ţin minte că am ocolit una care-mi crescuse de cot, în martie. sentimentală şi crescătoare. avea relaţii.

ele cred cel mai mult în lunile de hârtie, cartonul face să le crească unduiri largi şi bufante, cuprinzătoare.

dacă se hotărăsc să apară pe rochii, în zile pe care le ai sau le vrei, nu acoperă vreo gaură. se instaurează în mijloc. îşi dilată feţele şi ştiinţele, proptite bine.

de puţine ori, sunt diferenţe. de multe ori, sunt similarităţi.

- dimineţile chinezeşti şi lunile de hârtie -

în providence, lucrurile înfloresc chinezeşte. între 4 şi 4:30 dimineaţa, e invazie de copaci mongoloizi. dacă o dimineaţă vine mai devreme decât cred asiaticii cu crengi, se întâmplă în acuarelă. ca în acuarelele acelei marie rose, marie roncat? de plajă, pe care joe dassin se gândea că le pricepe.

nu vine un anotimp întreg, îşi trimite doar soldaţii.

şi nu se cade ca vara indiană să însemne, chiar, ceva.

în lunile astea de hârtie, nu-ţi vine să crezi în china sau în martie, vrei în verile indienilor care ştiu să facă veri aşa cum se fac ele. majoritatea celor reuşite s-au blocat între rame. celelalte evadează, dar se împiedică la câţiva milimetri de cuşca lor cu cer. restul se mototolesc.

vagabonzilor, vagabonzilor.

alte dimineţi intră în ceainice şi se uită acolo. aerul se închide la culoare şi miroase a ceai de anotimp. cărările se văd mai bine, ca nişte fluvii mult înghesuite. cântătorii se aşează turceşte pe scenele care le plac, sau îşi întind câte două picioare în 'v', ca păpuşile dezorientate.

crystal lullabies - un morman de zise; cristalul e de fapt nişte sunete, iar lullaby nu poate însemna altceva decât hol pentru copii, de băgat capul prea mare. nu ştiu cine a croit cuvântul, dar l-a croit pentru un hol, în niciun caz pentru un cântec. probabil holul era timid şi fix, nu s-a mai supărat când i l-au smuls.

- 'marlen' -

nu se pronunţa 'marli:n', nici 'mahlain'; însemna o culoare printre portocaliu, cărămiziu şi galben-beige, căreia unii oameni îi zic foarte urât - mai ales cei care se ocupă de rochii prea lucioase, prea evidente.

eu-mică aveam povestea scrisă pe cearşafuri împachetate fără plastic, încopertate. dădeam paginile şi trebuia să găsesc scrisul, să despăturesc cearşafurile pe dinăuntru. scria că eram mică, cam ca atunci când îi săream în braţe domnului luca din capătul scărilor.

primeam un lanţ de rochii şi trebuia să aleg una dintre cele marlen, care erau, într-adevăr, cele mai frumoase. semănau cu neglige-uri. ele şi cu una albă, îmbulinată bleu. pe lângă ele, urma să devin un fel de marlen.

nu ştiu ce artă e asta, marlen.

acolo unde citeam, grădina fără anotimp croia ceva asemănător cu brazii, aşternuţi ca pe orizontală, întinşi pe jos (cum se întind ierburile pitice, însă eliptic). erau brazi-iarbă neauziţi, fantasmatici, trebuia cel mult să-i bănuieşti.

doamna pace aducea a vrăjitoare-bufniţă care se transporta, nu mergea. de parcă ar fi avut elice, nu picioare. se ridica şi venea doar când te uitai la ea, în rest nu era acolo. trebuia să vorbim, uitam mereu s-o sun.

apoi am văzut copacii ceilalţi, doar de culorile focului, înşiraţi ca păpădiile în foc - le erau ciupite pălăriile; de fapt, arătau ca nişte pălării de ciuperci întoarse invers, concave, mai mici la mijloc şi mai mari periferic.

fuseseră tunşi, ajustaţi, pieptănaţi. trăiau în cadenţă.

a mai fost o apă, de bleu-ul înfiorător al colacilor copiilor de la mare, care ajungea la un mal din plastic verde, plastic imitator de scânduri, de port.

- de jucărie -

încă o apă în care am băgat copii, să-mi caute foile. copii destul de încruntaţi şi de indiferenţi, i-a luat apa când a trecut un vapor de jucărie. uriaşe, multe vapoare de jucărie treceau.

am plescăit cu nişte lăbuţe de ne-om în apă şi-am rulat-o, într-un fel replescăit, înapoi. cu copii cu tot.

unul a ajuns la mine, celălalt lângă colţul apei (era colţuroasă, verde opac). le-am smuls foile şi i-am căutat mai departe, împinsă de o responsabilitate remuşcată.

ei treceau în continuu, indiferenţi spre mai încruntaţi.

- au, aud -

m-am trezit pe la 6 dimineaţa, cu oboseala dilatată a zilelor nesuferite, examinate. în laptop, apăsător.

îl aud pe mihai în hol, vorbind cu mama, cu tata. am deschis şi-am închis o crăpătură de uşă, am văzut că avea o plapumă foarte groasă, pe măsura lui - mereu spune că e mare - aşezată pe osul din mijlocul spatelui gâtului.

stătea acolo, venise să doarmă şi să mă întrebe. dar eu nu vorbesc cu el. tata începe să-i explice lucrurile lui obişnuite, în registrul ceasurilor omega, al artiştilor adevăraţi, al oamenilor de calitate.

mama - mimând gazda, însă non-iritată. ridică sprâncene şi chicoteşte afabil. am încuiat ambele uşi spre mine şi-am rămas - din ce în ce mai - încruntată.

îi auzeam pe toţi în hol, vorbeau pe un aproape întuneric.

cum se fac lucrurile astea? să sun pe cineva lumesc, să-mi spună? îl sun pe mihai, mai bine. dar sunetul se face mic, minuscul, până nu-l mai aud.

e încă noapte, un fel de noapte iasominică (uşor ia-somn-ică), izbită de aerul şi de non-anotimpuriul culorii suspendate între senzaţii.

afară nu e vreme.

nu-mi amintesc ce am de făcut ziua, nu ştiu ce zi e, nici cu ce sunt îmbrăcată.

mă gândesc că aş putea să-l văd când dispar maşinile, tot spre noapte, dacă nu se bagă sub plapuma lui. dar să-l întreb cum a venit, de ce nu mi-a spus, e interesant că nu mi-a spus, dar 6 dimineaţa.., de ce nu şi-a lăsat plapuma la uşă.. cum, ha.

sun iar, telefonul meu e o buturugă plină de întuneric, iar tastele se fac verzi şi tot mai mici, înfundate ca un sunet din apă, nu mai văd, nu ştiu să coordonez mişcări mici cu sunete.

iese din casă, pleacă. i-or fi spus că sunt indispusă, cum le spun oamenilor.

ce urât, l-au trimis cu tot cu plapumă, s-a întâmplat ceva, să-l văd - telefonul meu e din lemn, mic şi întunecos, nu pot vorbi cu el şi o să plece.

- fugăritorii contemporaneităţii -

eram tata şi doi irakieni cam proşti mă ameninţau. eu eram în tabăra mea şi mă dădeam drept năuc. şi trebuia să-mi vin în fire. le spuneam că trebuie să mă orientez. mă enervam ocazional, înştiinţându-i că devin iritanţi, chiar cu arme şi ameninţări cu tot, că nu trebuie să mă bată la cap. îmi băteam joc de ei, îi enervam şi apoi îi recalmam ca pe copii mici, explicându-le într-una că nici eu nu ştiu exact, că trebuie să căutăm, să-şi vină odată-n fire! şi să nu mai aibă hachiţe.

- luni, din metal -

apă într-un bol transparent, scobit tare la mijloc, bol ca de făcut frişcă în el. aaaproape transparentă apa, doar că înăuntru e destul de întuneric. a ieşit un şarpe zbătător, s-a uitat şi s-a întors înăuntru, feroce în convulsiile lui însă inofensiv în realitate, şi-a murit.

m-am dus la ce trebuia să însemne felix, altfel. am mers cu o maşină necondusă, traversând un fel de country-side idilic, până la felixul phoenix (m-a ajutat cineva la trezire, m-a întrebat dacă nu mă gândeam la phoenix, de fapt - şi mă gândeam).

ca un monte carlo cu mai puţin cer, mai nou şi mai arabic. floridian şi înghesuit. locuri strânse pe unde să mergi, fântâni arteziene gigantice, mausoleice, cu păsări înfuriate şi drajeuri de apă căruntă, minusculă, la poale.

statui metalice, seismice, care nu încăpeau într-o privire: ar fi putut avea metrou.

lângă colţul unei clădiri, începea alta. aveai impresia continuă că mergi prin spatele construcţiilor, nu prin faţa lor. era aproape pustiu, totuşi strâmt-strâmt.

clădirile - toate locuri de întâlnire ale unor oameni seismici, locuri în care să doarmă sau în care să râdă societal. când a venit un cutremur, mă dusesem la un fel de templu local, în căutarea unor fragmente spirituale. avea scări - trepte uimitor de înguste - direct în jos, într-o prăpastie. trebuia să sari, echilibristic, pe marginea lor, să poţi coborî spre un loc păşibil.

cerşetori, adolescenţi flămânzi de vizual şi de maliţii. cutremurul m-a udat şi m-a dezbrăcat până la a fi aeriană şi extrem de liberă, pe o movilă mediană. după ce m-am desprins din ea, am căutat scări rulante, eliberare de cerşetorii flămânzi de mine şi un loc în care să-mi întind mâinile - de când n-am mai fost aşa udă, cu părul închis, cu haine perfecte senzorial, cu sprâncene aşa vii, în râsete independente?

- sinestezii. sau -

curcubeul ăsta arată ca un fular strâmb sau aşternut strâmb acolo unde trebuie să fie. culorile coincid, sau aproape coincid, cu ale lui clem, care caută o scobitură de eşarfă în care să încapă; after all, sticla lui nu poate veni decât din curcubeu. le pot face - amândurora - textura prin a decupa scărit un carton, încât să aducă a pieptene grosier. pastelat, rămâne de elucidat manufactura transparentului, fără să-ntreb pictori. clem ştie cum curcubeiele au sunetele lor.

stephen dedalus are nişte aripi uriaşe, cortinate, nu chiar de ceară, făcute din pătrăţele. nu zboară cu ele. n-are nici măcar cap, sau orice uman, e doar aripi. trăieşte în domino, şahic. acoperă ce nu-i place şi ridică pe aripi tot restul, sau încearcă. vrea să cuprindă. vrea toate pătrăţelele. pe unde merge el, are impresia că-i mic. se bate, trăieşte de multe ori pentru asta şi crede că artiştii nu se bat. de fapt, nu-i place colonia de artişti nebătăuşi, nebătători la ochi. îi place acelaşi cuvânt, în alte limbi. vrea o propoziţie scurtă în jurul lui, formată anagramat din 'membri' aleatorii, aşternuţi dezordonat în colţurile pe care le vede cel mai des. asta face el, merge ca printr-un videoclip.

fularul roz trebuie zugrăvit cu mingea creponată a miţurei. pus într-o poziţie neaşteptată (din partea unui fular), ridicat şi coborât în partea cealaltă, afânat, instigat.

alexandra staying.

toate parfumate:

staniol fragmentat cade de sus în scenă.

un palton cu glugă, cu o mătură înăuntru.

stelămpi roz.

perne-cum, necumvauri, summer shimmer.

timmpul.

tinge carouselled: phony stations, vie sans mains, los meses de papel.

o pijama ruşinată.

culcată pe o pernă de foc antigravitaţional.

aşa cum păpuşile imită amatoriceşte oameni, astea sunt minilumi. pe cele adevărate le văd eu, dar, întrucât cred că sunt om, nu pot să le confecţionez machete elocvente, necaraghioase sau compatibile.

- radu cu lanurile şi cu planurile mele -

dacă stau după un perete dintr-un afară suspendat, sussus, reuşesc să-i văd un mers adormit între două fantome-însoţitoare de radu care n-au de ce-mi aduce aminte. se întoarce, nu se uită spre suspensia din care-l văd. urcă din vii; aproape trece pe lângă, îşi agaţă neîntâmplător o mână de mine, de parcă s-ar buşi de un impediment pe care vrea să-l ia cu el. mă trage ca într-o poziţie de dans suricat, dar orientările noastre rămân aşa: eu mergând cu spatele 'înainte', el cu faţa, flancaţi unul de celălalt.

un soare decolorat, fără gălăgii.

nu vorbeşte, nu trebuie să vorbesc.

când cad, sau vreau să cad, rămâne asupra mea şi nu i se sperie privirea. e curentată, verde cunoscut, găuri pline în care ştii ce cauţi. cutremurul e unul al presimţirilor, al nevorbitului, ceva a făcut cadou (altui ceva; nouă) o cutie goală, de umplut cu o lume la alegere. aş umple-o cu una poetică, dar dacă nu ne place să vorbim, pun în ea doar umerii - unul al meu, unul al lui - blocaţi, şi calculul precis al distanţei de la mâna lui până la cot, toată oprindu-mă, toată deasupra lanurilor de vii roz decolorat, din care a urcat într-o suspensie.

- 'chiar dacă', flauşat -

ea are o cameră de poze, ca toate celelalte. are ani mulţi şi, crede ea, soţ. la un moment dat, nu lui, i-a zis 'cine-l iubeşte pe celălalt mai mult, se-ntoarce primul'. avea haine roz, ca tapiseriile bătrâneşti. în ziua următoare, a făcut lucruri doarea, pe care le făceau doarei (gândindu-se la doare).

dacă ar fi format 'numărul' doarlui, era contemporan. dacă i-ar fi scris lucruri doaraleei, erau repetiţii.

ambiţii. peste tot, în rest, lucruri ne-doaralelor, multe, multe.

doarei n-ar fi acceptat surplus în cum contemporanii şi repetiţiile definesc 'cine iubeşte'.

aşa a fost în ziua următoare, ziua următoare următoarei, în urmă..

în urmă, urme.

are ani mulţi şi, crede ea, soţ. are cântece pline şi, crede el, bărci cu tigri, planete, trufe, doar tapiserii bătrâneşti, roz.

se sufocă, se congestionează, se fărmiţează, se dizlocă, se elastifică de posibilitatea doarlor.

'cine-l iubeşte pe celălalt la fel, se..'

-

: florin chilian, 'chiar dacă'.

- te ştiu. -

îţi ştiu câinele negru şi-i ştiu zgarda roşie pe care ai uitat să i-o scoţi; ştiu toate silabele de care-ţi pare rău, pătrăţelele-şotron din jurul celuilalt r.e., ştiu din ce unghi închizi sertarele noaptea şi cum arată înălţimea copacilor când te ameţesc. nu toate gândurile - dar bănuiesc ce bănuieşti, când preferi să bănuieşti.

ştiu când te decontractezi nevrotic, să-ţi imaginezi pantofi şi străzi construite pentru pantofi. ştiu cum faci, când nu faci diferenţa între ce visezi şi ce crezi, ştiu de ce deschizi, uneori, poarta sau câte.. ştiu de ce ţi se boţesc hainele în dulap.

acum, sunt tot colectivul căruia tu i-ai spune asta. care s-ar face ecou şi ţi-ar râde ţie asta. fiecare în parte din el, fiecare auzind versiunea personalizată. simultan. o telepatie filiformă. lunguiaţă, din nuvele în care nu te hrănesc personajele.

dacă ai scrie nuvele, mi s-ar confesa vârtejurile din aura lor.

îţi transcend literaturile serelor albastre, cu cuvinte altoite din perfuzii - neceasurile, amuzatul bilelor, al popicelor, toate subnutrite, de sub podul ghioc-esc dintre savona şi savona.

îţi croiesc sevrajul.

nu mă crede voce, undă, hologramă, o identitate aruncată de-a ta sau ceva ce-ţi imaginezi c-ai putea.

închipuie-ţi ora unu. închipuie-ţi poza lapsus-urilor, împreună. un transversal. o (e)lipsă.

ştiu că nu-ţi reprezinţi succesul. dacă eşti o curbă de şampon, sunt sticla care toarnă altceva - ajungi să crezi că tu m-ai auzit, dar eu. te-aud. pe tine.

2006, 2007, iarna - capricii cu fum.

- cioara bleumarin -

lacuri şi lacuri cu lacuri, iar grădinile dintre ele au rost doar să se găsească cunoscuţii mei.

andreea are un fular cu pietre povestite şi alte pietre lucioase şi alte poveşti. fularul e ca o macaroană prea curată.

mi-am scăpat 3 pantofi, unul pe care l-am lăsat din senzualitate, încă doi pe care i-am pierdut ca-ntr-un dulap. pe ei i-am găsit, fiindcă erau normali. acum trebuie să tânjesc după cel sculptat. şi de ce să-i pierd, fiindcă eu fug sărit, fac salturi ‚dee-dee’ce de metri întregi şi cobor înapoi planat, plutitor, fără să controlez aterizarea.

el, de exemplu, fuge normal şi mirat că nu mă ajunge.

dar e portocaliu translucid, de jur împrejur. ceilalţi urmează să vină.

un exemplar mai reuşit al lui antonio banderas pe care vreau să-l fac să mă ia de umeri, apoi nişte răzvani cu doar similitudine în comun, spre cabinetul stomatologic care le dă un drept.

într-un colţ de grădină cu lumină iulică opacă, încep celelalte bucăţi de lac, fibroase, ca nişte pojghiţe reflectante. prima bucată e în jurul nostru şi al maşinii dansatorului, când mergem în sensuri opuse. e multă siguranţă, iar vanii mă zăpăcesc şi mă surprind, ca-n epoca vanilor.

cumva, aici nu are niciun sens c-aş fi frumoasă.

cumva, pe raftul cu băieţi cu similaritate în comun, de care nu sunt sigură dacă mă îndrăgostesc sau dacă substituie, ..e cremă. are rostul de a încuia toate pietrele lucioase, de a netezi iulicul serat şi de a încerca să mă pună în fularul andreei, unde-ar fi jocuri.

- parfumuri care-ţi amintesc atât de bine/ dar nu ştii de ce, de cine. -

căsuţa cu perdele de ciocolată fluidă are multe buline şi lucruri care ard iernos. pe jos e-un fel de caşcaval pluşat, aproape alb. calci pe bezele crude. de la geam, se văd bulgări plutitori afară, - plutesc stând - unde e roz albicios. şi ninge mare, fără vânt. fulgi ca nişte felinare aproape portocalii.

bulgării vin din pădurea de porţi, ieşiţi dintre reţele de porţi ca glazurile. sunt doar porţi, nu se deschid, nu se închid şi ţin goluri cum sunt cele din care ies baloane, alăturate labirintic, asimetric, ca ninse.

par crenguţe din găuri, de departe.

nu e sus sau jos, dar deasupra şi dedesubt sunt nişte creme perforate ca beteala şi strălucesc, cumva. poţi pândi colţurile lumii, însă nu vezi mereu.

nu-ţi vin idei, doar ştii să vezi.

o domnişoară ciupercă s-a mutat alături şi e venită să întrebe cum se gătesc ciupercile (le-a găsit). adică cum se face mâncărica de ciuperci. e ca un batic, nu ştie că e ciupercă.

e şi un oval verde, gros, de-un fel de ceară, cu gemuleţe piticoase. dacă te urci în el, pluteşte printre alte ovale, prin multe cristale lichefiate. te poţi uita pe gemuleţe, îţi arată cristalin şi cântă.

- auchanul din bari în catifea-cafea grena şi crăciunească -

aburiul geamurilor aşa străine de casele mele din spatele geamurilor aprinse. fularul şi căciula, ca pisicile adormite.
invocata împlinire că există opţiunea de a nu mă întoarce niciodată acolo.
casetele de globuri şi pitici costumaţi, barajele de oferte din porţile parfumeriilor, italience untoase cu pielea ca rarii copaci tomnatici de descoperit,.. şi piele peste piele.

jacheta dragă grena care s-a supărat pe mărime şi s-a scundat în apa de aici. făceam cort din ea, îmi îngustam ochii şi ieşeam cu capul întreg pe geam seratic, cu o cană roz şi creme, plină de ceaiuri încă mai dragi. în cană erau pinii, bicicleta, malul mării cântător cu puţinii plimbători care-şi dădeau seama ce tare cântam.

machiajul întunecat în care libanezul a preferat intempestiv şi categoric naturală, cu coada râsului profund inteligent dilonardesc povestind de maggie perduta, cu ironie surâzătoare-masculină minervinească - neiertător pentru întârzieri erasmus.
seri precrăciunistice şi pardesiace de care m-am îndrăgostit de câteva ori. nu, de mai multe. îmi fug uneori sprâncenele în jos, crezând în cum credeam că mă îndrăgostisem şi de el, italianic şi două roţi repezi.
flirturi-rezumat, paul jarvis de ploi şi de umbrela căzătoare pe stradă udă.
bomboane-pumni tare scumpe şi mai tare molfăibile (râuri de bani curgăreţe pe bomboane, mai mult sau mai puţin rotunde) către drumurile 'la perla'.
înmitizarea francezei în agnese blonduţă cu haine de culori caraghioase ('helene, things you do make me crazy about you*').
după asta, cred că te îndrăgosteşti mai tare de lucruri pe care le-au facut, nu pe care le fac (încă).

- t'ho cercato -

între 17 şi 28 octombrie, una din case trebuie ornată tomniceşte. fiindcă - felinare, soba de sticlă în care arde, drumurile nuntatice, frunzăratice peste care ninge cu firmituri de peltea de portocale, calculate de sute de ani copăceşti, special, din ritm în ritm. frunzele sunt pupătoare şi salcâmii - în trei culori şi trei mii de nuanţe - se uită în curtea scheletelor cu vin. portocaliu.

mă urmăreşte un căţel ca cel de pe cană, depăşeşte oamenii, traversează cu ei, coboară şi reurcă scări, făcându-se rătăcit. uman, aşa e monden.

patru lucruri, până acum: soba transparentă în care să ardă, haina-siluetă înaltă şi împroşcată cu frunze textile - verde închis, portocaliu, maro catifeic, grena; pianul lucios şi grena, între pereţi de sticlă; sicriul translucid cristalic cu poze, inel, clem, tot şi doi.

- înainte de adolescenţă -

era o fetiţă a cărei viaţă era o muzică doar vizibilă. prinde contur doar când o vezi. i-am văzut piruete diacronice; întâi era un desen animat nedesen animat, cu păr ca timpul. treptele de vreme pe care trecea erau la fel de desene animate, la fel de muzică existentă doar prin văz.

prima dată stătea urcată pe o masă ca o oglindă transparentă în mijloc şi brodată bronzat-argintat pe margini, cu un genunchi suspendat şi două mâini aproape ridicate, vrând să fie vază. văzută doar din desen animat - desen nedesen - chiar începea să fie.

a doua dată, creşterea ei era ca mersul, înainta şi înaintau odată cu ea flash-uri. părul cu timp s-a înnegrit şi s-a lustruit, s-a prins singur într-o aşezare 'supremă', mai degrabă turtit fandosit.

îmbrăcată în culori de fructe ferme. portocale de lac, zmeuriu întins şi nenegociat, gri alunecos-rozaliu, negru doar de păr apos. creştea exact ca o muzică, imposibil de neînţeles o asociere aşa simplă şi a ei. parcă i se învolburau râsetele de timp, aceeaşi fetiţă cu alt păr, alte rochii, altă faţă, culorile aceleaşi.

înainte să fie adolescentă, fusese tânără. apoi iar copil, preadolescentă, adolescentă şi poate tânără, n-am rămas să aflu.

cu mine e greu, la un moment mi s-a părut c-aş fi chiar, dar niciodată nu e aşa simplu. mă lasă s-o invidiez, să cred c-aş fi putut fi un soi de chiar, ca un timp, ca o muzică, ca un desen animat văzut dinăuntru, nedesen şi neanimat. şi mă încurcă, fascinatoare.

s-a dus undeva, pe urmă, târându-ţi o viaţă nu mai mult decât secretă.

pe scenă erau doi fructaţi în culori asemănătoare cu aceleaşi, eu eram unul din ei. amândoi aveam ceva de supus unei competiţii. el avea o ciocolată maro catifat, aproape neagră, mare cât valiza uriaşă a lui tata, din piele agresivă. o ţinea ca pe-un pian, foi peste foi, aproape crocante. la mijloc, o cremă când trufoasă, când siropoasă; muşcam din ea. mi se făcea rău, dar tot muşcam, până am terminat-o.

avea un model portocaliu printre ciocolatiu, uneori. un fel de umplutură neregulată, care decupa tiparul unei rochii foarte curbate, acolo înăuntru. nu ştiu cu ce concuram eu, dar sala din faţă, sala care viziona nu era atentă.

vroiam să concurăm, trebuia să concurăm, dar îi mâncasem arma de competiţie. nu urma să câştige nimeni, însă. răscoala din mine, când m-am trezit, viza atât: de ce, cel mai sincer dece, se bat oamenii pe acelaşi lucru? portretificasem printr-o femeie, eu eram ea, eu crescusem, eu eram dispărută de acolo, inexistentă şi pentru asta, ciocolaţii cei doi luptau.

n-am mai fost invidioasă, doar dezamăgită că eram eu. extrem de sincer dece, extrem de sincer dezamăgită.

* roch voisine, 'helene'.

- vrăjitoare prăjitoare -

în deşertul vrăjitoarelor, ele nu sunt nici bune, nici rele, abia dacă sunt vrăjitoare. casa uneia e doar jumătate. puţin rotitoare şi seamănă cu ceva mai bun decât de mâncat. ai zice minusculă, nici măcar o casă întreagă, dar e desenată pe fiecare parte şi în jur e un fel de nisip melancolic, tineresc, uşor ridicat de jos, rotitor şi el. aici era roz şi gri. în primul bloculeţ de vrăjitoare nu ştiam că sunt vrăjitoare. erau două mici, cu doi băieţi murdari, puţin sportivi, cu care învăţau să. oboseau, învăţând să şi lăsau uşa deschisă. apăreau la ea zburlite şi deranjate, ca să înţelegi că faceau să.

puţin-sportivii apăreau şi ei, neserioşi şi hăhăiţi.

vrăjitoarele astea nu ştiu ce puteau să facă, m-am gândit că nimic.

am văzut nişte valuri de apă spre stânga, cum te uiţi de la uşa lor, verzi-verzi-verzi ca un smarald copt încrezut, cu spumă rece fugărită. aici era galben şi valurile astea încrezute.

mai încolo, începeau cartiere întregi de vrăjitoare la fel de nicibune, nicirele. sunt tare mirată că sunt aşa dese, vrăjitoarele nu sunt făcute să fie rare? eu mersesem doar să iau un bonus de prăjituri, aşa am ajuns acolo. după prăjituri, trimisă de un fel de tabără a măncărurilor.

casa vrăjitoarei ăsteia, din cartierul cu vrăjitoare dese, avea scări. în sus sau în jos, poate în dreapta sau în stânga. dar cred că în sus sau în jos. stăteai pe ele şi ele se desenau mai departe fără să le vezi, un fel de 'se desenau de la sine, iar tu te desenai pe ele până unde vroiai să ajungi, apoi uitai cum şi te de-desenai'. ea avea păr mai mult negru decăt cărunt, dar era prima despre care credeam că e ceva mai vrăjitoare. făcea cele mai simple lucruri fără să le facă şi mă nedumerea: de ce aşa simple, astea nu fac lucruri ciudate şi de care nu auzi?

ele croiau polonice, sau alertau o schemă culinară. sau făceau aerul lor să pară copt şi răcit, pus înăuntru din tăvi prăjiturice. avea rochie de vrăjitoare, amestecată din auster şi prăjituri. şi făcea nişte gogoşi ciudat, nu cum se fac. făcea altceva, în loc să le frigă sau să le dea formă. altcumva, altcumva, negogoşesc, nu-mi aduc aminte.

aici era ceva gri, ceva verzui şi părul ei, mult mai negru decât cărunt. nimic într-adevăr vrăjitoresc şi nimic spectaculos. dar cred că ea m-a trezit, tot puţin dezamăgită.

2006, toamna - enchanted, pebbles -

andorra e despre stânci mov şi pământ grena. ţine pe-un deget un lac rău-pustiu sau pustiu-supărat pe un timp în care animalele sunt alungate. secretele, punctele şi punţile au voie, însă suspendate.

brunico e despre cel mai neştiut lac din lume. întins ireal, de o omogenitate inexactă. printre italia şi austria, cele mai lunguieţe nuanţe de verde la un loc, soluţie mirogenă fără staţiuni sau case. oamenii s-ar neasorta, altfel decât lacul neasortat cu, nici măcar cu muzica. poate cu fluierături, poate cu un flaut ca uşa spre faaker see. din puţinele verde fantastice cu lemne, iepurând apa pentru epuri, cum aici începe toamna:

stupi de oameni.

vârful milka.

unghiile, culoarea fără ceruri reflectate.

bounting mike.

autostrăzile vântului.

san candido.

pofta de iarbă.

brazi cu coifuri, ciufuri neapartenente, galbene.

soarele măgar, ningar, ca niels holgerson. lângă castelbajac.

- prea uşor să spui 'viaţa unui vis' -

în mov, maro şi arămiu de beige-aprindere.

fata imaterială, frumos abstractă, pe marginea drumurilor cu bi-zaruri.

maro vântic de dimensiuni. în rochie din vapori lila, cu faţa încrustată în aure maro, de diademe late. nu are expresii pe cap, aici îi e sublimul. gândeşte fără ele. urcată de un hibrid de vito - pacino mic, cu o mustaţă stranie de poză, spre un bordel de boemie ca o parcare.

culorile ei aceleaşi, vântul de oraşe pustii.

ultimul rând al 'filmului’: prea uşor să spui viaţa unui vis.

a-cronologic, nu înainte, nu înapoi, băieţi-bărbaţi şi lăzi-cutii în care au zmeură verde, maro, mov.

un copil-fetiţă îşi dă seama în bordel de intrarea unui copil-fată.

lumea co-strânsă să poarte halat, să mascheze locul murdar, pentru ea.

copilulfetiţă are palete.

la sfârşit, ea e o sticlă de vin deghizată în etichete-abţibild lipite deasupra, într-un ştrumf-cameristă verde. îi dă sticla, se dă pe ea lui vitopacino. e în cabina doitrei de schimb. doi vor să o abrutizeze cu un deget, trei o protejează, iubind-o fructat.

îmi dau seama ce o irealizează, văzută printr-un tub binoclu: o mască pentru sprâncene albe de perfecţiune extraterestră, potrivită cu învolburatul părului arămiu-maro-mov-ventilat; sunt eu, invidioasă pe mine.

aceiaşi 'doi' vin cu un deget-băţ din lemn, după un plan agresor perfecţionat. după deghizare, după ce e sticlă, vitopacino ar trebui să o resalveze. parcarea din care era luată, bordelul afectiv abstract, chipurile nesfârşite care o iubesc neatingând-o, rochiile ca vegetaţia unui munte care nu ştie ce vrea.

sublimă nemţeşte, şi uşor să spui 'viaţa unui vis'.

- oamenii au cârci -

cârci în care se urcă oameni mai mici. nu-s animale înrudite cu bibilicile, de neînţeles e unde s-a dus pluralul. bÂrbaţii - deci cu cârci evidente - trec pe benzi rulante sub ochi comentatori femeieşti (nu feminini), sub formă de cutii de lapte. în coşul meu de lumi, cutiile cu lapte sunt comune şi trec des pe sub ochi femeieşti de vânzătoare neimpresionată. ele-s mai mereu aşa, neimpresionate, cu mâini rotitoare pe benzi rulante, vrând să-şi merite cutiile.

clujenii sunt clujati (scapaţi din ei)
miţura nemiţura, e o taxă
cele mai mici să devină miţura
eu nu ştiu, nu există camere, ci înclădiri în sept
sau în miţura?!..

brumihar, chipurile rochii de mireasă româneşti - trebuie făcute cu brumi sau nesquik.
..poza care se uită la mine, compania pe care-o aud cântând, apoi ce era viaţa? 'fotografia, quel momento non c’e’*' - caraghioşii noi, cu duminica magică lângă, încuiată-n rame. plaja ca un film, poza din valuri şi plină de ele - care se uită la noi. într-o maşină avicolă, ca doi nebuni c-o stradă şi cu lumea în timp ce devine mică, de vara ta şi-a mea.
'la sento ancora cantare, fotografia - ma la (mala?) vita cos’e’?' - drag drag drag, momentul care nu există. semănător solemn de mult cu freddy** care volănea avioane şi freddy care zicea 'my life will never be the same', cu ochi ca nişte castane grase, azurii. apoi a căzut din avion şi-au înlocuit-o fetele ruginite blând, din culorile lui mistral (distorsionat: and yet i never had a backstreet guy, i know my momma never told me why, ce rău că n-am în dreapta sus litere suflate, unduitoare neregulat).
saveur fondue: freddy or heathcliff would know through.
lumii mei rari şi mai rari ca rari *sotto gli arcobaleni*; să nu mai înţeleg 'time with a yellow bow' în loc de 'tied with'.

pe cealaltă dansează o cortină în izbituri coregrafiate, iar la sfârşit renunţă - idee, de ce nu fac filme în care la sfârşit 'renunţă'?
cu peltea de gutui, zacuscă de ianuarie, zile de februarie atipic şi psihotic, în care iubirile, dramaturgia sau parcurile arată ca şoriceii în borcan, iar camera şi-oraşul sunt imense.

de asta nu caut versuri pe google.
- câţi ştiu că freddy e fată, că doarme cu biscaya? -
amintiri ale mele, ca trenurile, nu poţi să nu recunoşti unul.
e trenul ăla.
sau tot un tren, mm, exact aşa.
recunoşti toate trenurile?
pentru ca-s ale mele.

pentru că mi se mişcă ochii prea repede.

* 'fotografia', al bano & romina power.
** 'till we meet again', '89.

- culcuşul ca un gălbenuş, 'ruxăndriţa' -

'erano i giorni dell’arcobaleno -

finito l’inverno, tornava il sereno'

când mă ducea tata cu sania de-a lungul trotuarelor de frig nisipos, aveam capul împăturit într-o glugă galbenă şi îmblănită, cosmonautică (ruxăndriţa). nu sunt chiar sigură dacă mai erau frunzele mari cât câteva palme, dinţate şi cu dungi late, care cresc în calupuri şi împânzesc împărăţii păienjenoase la umbră, unde cresc misterele.

visez cu vocea ta, s-a întors palatul multicamerat cu lumi în fiecare.

i-am găsit stăpâna, într-un spaţiu de albine, promis de intrări secrete şi scări - sau mansarde, sau coborâşuri.

pe tărgi, veneau amanţii mei a priori, emulând legenda medicului dintre lifturi, aproape blond (şi-aproape blonzii sunt zăpăciţi), de fermitatea şi de înălţimea taţilor celor mai dragi.

nu pot soma cu mintea snapshot-uri - cu ochii nedeschişi - ale vreunuia dintre amanţii a priori, fixat direct în ochii mei.

dar au focuri şi săbii, alizee şi o groază de amintiri nefăcute, în loc de ochi. ca cele de pe câmpul obstinat şi râzăreţ din faaker see. sau ca cele din dreapta capului oricărui deal fugărit de maşină. ca ocuvintele.

în faaker see e cel mai frumos hotel din lume. singurul hotel cel mai frumos din lume.

'aşa ai descris roses of red: căzând pe un tobogan cu frunze roşii, într-un desen animat'

urşii discută cu ciori -

urşii cântă la viori

ciorile mari, mari, mari, mari,

lumii mei rari şi mai rari, mai rari.

towards themes from someone else’s scenes -

trebuie să strănuţi în timpul lui vivaldi - mai ales dacă-i vezi iarna fără anotimp, antisubtilitară:

stă ca o furculiţă, ca o virgulă în patul meu, acustic: fondant acustic.

- fructe de pepsi albe, fac poppop -

să mă îmbrac ca o-ngheţată (asta ştiam, ştiam pălăria brodată intricat şi aromată, stucaturile rochiei nerochii, din jos, albul cremos şi grena, râsetul, fabulele, ghirlandele invizibile).

şi ce n-am făcut, de-atunci - n-am fost curioasă să văd de cărtărescu. de întrebat de ce mi-a furat poza cu mine acum, când aveam şase ani şi a adus-o pe-o copertă. i-aş explica imediat că n-am citit un rând din ce a scris, dar doar fiindcă am auzit că scrie ca mine - şi-apoi n-aş vrea s-aud ca scriu (eu) ca el.

rămâne, totuşi, furtul feţei mele, impardonabil.

mama îşi face cărţi de vizită cu un ochi în dungi.

la nuntă m-aş fi îmbrăcat ca o îngheţată mai mare, împroşcată cu roşu închis, lângă lacul mişcător & înţepat cu felinare. şi-ar fi fost doar valsuri şi-aş fi răguşit, demonstrându-le de ce n-ar fi trebuit să plec de la liceul de artă, de ce am vocea mai epocală ca arcuitele primatv, de ce scaunul meu ar fi trebuit să stea pe aer şi de ce nu m-aş fi uitat la pian, când l-aş fi recompus.

de ce fructele bulinice care stropesc tufişurile-n alb se sparg cu drag şi neuitat, ca boabele de aer scurs şi inhalat din coca-cola.

- şireturi din septembrie -

în metroul dintre staţiile înnorate a intrat, pentru o oprire sau două, cineva creţ cum mi l-am readus azi, cu ochi din două oglinzi furate din desene animate japoneze. era şi el mirat că le furase.
avea (în siluetă specială) chitară sau vioară - mi-era indiferent, pe vremea aceea, - şireturile dezlegate la o gheată (sau la amândouă, ..la fel de indiferent).
a stat - iar eu am scris de câteva ori cum a stat, sau mi-am amintit - bineînţeles, indiferent; dar neindiferentă.

a râs, sau a zâmbit, cred că indiferent, dar neindiferent.

între opririle care au fost, puţine spre una, una spre eternă, m-am culcat cu/lângă el aşa:
lângă el se dormea doar cu ochi deschişi, furaţi de la bebeluşi mândri.
se ţinea părul creţ şi chitarist în mâini, se fugea-râdea, se întindeau degetele după chitara-vioară, se ţineau gâturile cu mâini mari, din spate şi se obligau să se aşeze (pe mâinile mari).
se plimbau şireturile nătânge prin prafurile străzilor lui şi se învârteau guri cireşii, şerbetii, până la oglinzi, până la râsete, până la oraşul nesuferit de ştiut, cu poduri largi şi vechi şi modelate, pe care toată lumea nesuferită îl iubeşte, pe care nu vreau să-l numesc nesufereşte.
aş fi putut rămâne în metroul lui rapid şi tânăr, să fi avut încă patru ore obrajii halucinaţi, pliaţi - uitându-se la o hlizită, uitându-mă în oglinzi.
am coborât.

ochii niciodată nu se închid, altfel li se prăfuiesc imanent oglinzile.

în timpul lui de acolo, les hommes qui passaient étaient musiciens, artistes pas; trop comédiens, souvent.

ce-a făcut, de fapt?
cu mâna, când am plecat.

mama, eu nu cobor aici, ne întâlnim în.. grădinile mari, unde lumea-şi scoate pantofii şi adoarme.

să rămân pe locul meu, să coboare el.
să facă cu mâna flutùrică; să se închidă uşile şi să găsească unghiul cel mai violic; să se uite înapoi.
să continuu zâmbetul-aproape-râs, lat şi fosforescent cum îl făceam, iar după el să vină o cascadă scurtă de lasănumipasă.
şi brusc, să lovesc sandale una de cealaltă şi să mă alungesc pe verticală cât înăţimea metroului încă pe loc, cu ochii făcuţi ca găurile cheilor, de la îngrijorată la îngrozită, până la nupotsătrăiescfărăsămidai-sttttttaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii-patruoredeuitatînoglinzi-sssssssstttaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaii-dămile.

geamurile de izbit, tocurile de strivit, vagonul odios de oprit în spaţiul negru dintre opririle risipite, de gâfâit ca un submarin animat prin otravă electrică înapoiînapoiînapoi unde de revendicat oreleMELEoglindice.

absorbite!

tatuate.

- am văzut desene de apă şi forme din parfum -

rochii înghesuite printre camere, rochii cu, din pătrate şi triunghiuri roşii care nu se văd unele pe altele.

mi-am regăsit portretul de pe coperta unei cărţi, pe care cineva mi-o trimisese foarte demult, nebun sau obsesiv, din cauza dată.

am mai regăsit ceva, rombul meu transparent luat de lângă boston - tatăl romburilor de pus în urechi. de dorinţă încrustată: să reuşesc să scriu ca atunci, spiralat şi ascendent. sau, măcar, sa reuşesc să văd în somn, ca atunci.

'marathon sex sessions' - adică-n timp ce fugi, la maraton?

şi cu ce cânţi?

- fermoarul râzând -

scărpinându-se, într-un concert; ce viaţă dragă.

ŞCHEAP, şcheapul!

el există, agăţat de tavanul holului: un fir de pânză, legănuz. dansează incredibil când e vânt, ca praful de păianjeni. şi stai, uitându-te la el, până-ţi vine să plângi sau să-i scrii poezii.

- 'cose che non mi vuoi dare/ non so dire frasi fatte' -

chitara mea, mandolină. avea corzile ca guma, de întins până la un sunet, de cântat în autobuzele dintre lacuri amazoniene şi de înotat până la mările cele mai fantomatice. nu le poţi cumpăra, şi-apoi 'nu sunt pentru fete’.

cum or putea oamenii ăştia să asculte vama veche?

- despre cartea aerată, cerceii-fluture sidefii, roz şi asimetrici şi râurile de flori albe-galbene, când lumea nu mai e -

sunt depresiile ascuţite care urcă, incantate de numărul de ore răzuite, peste ultima semnificaţie păstrată.

după ce se terminaseră oamenii, rămăsesem eu, cu evidenţă, alunecândă prin apa cu covor. şi covorul se mişca în ritmul lui, neîntrerupt şi mai natural ca orice început de viaţă. nu se terminase lumea, doar oamenii.

'nu mă deranjaţi', cutreierând lumea de-a lungul râului neadânc, glazurat cu flori fără tulpini, atât de neflori, de nealbe şi negalbene, încât transcendeau.

urcasem într-un loc - în omeneşte, i-ar spune castel; era departe de a fi unul, însă.

jos, o reţea de apă, cu minibaraje de stânci sau ierburi sau ambele, simetrice, între ochiuri fluide. blândă, apa; lentă. părul atârnând, imaterial şi dulceag ca un şampon rar de culoarea tulpinilor stejarilor zgribuliţi, se spânzura în jos, spre ochiuri, cu ochii.

şi agitaţie.

părul celălalt, de blondul zăpăcit care face unii ochi albaştri mai spontani şi aroganţi, se putea intui ..în tumbe, printre camere în care se dormea la alegere şi se căuta, cât se căuta..

eul care eram îmi făcea mândria, culoarea, umerii drepţi şi fruntea ne-delocalizate. eul nesufocat, cu loc, larg şi aerat ca o prăjitură din elipse.

- 'la perla' şi cum ar fi lenjeria (văzută) din interiorul ei -

cum reuşeam să intru mai demult în lucruri fără să vreau, ca în peştii atârnaţi deasupra oglinzii - nişte ramuri ceramice cu sfere mici în spaţiile dintre - pot intra în ţesăturile suave şi mature ale tiparelor estetice pe care oamenii mai întâi le desenează, în unghiuri cu farmec şi adolescenţă complicată; între capricii.
(acolo unde se găsesc miniaturi parasenzoriale, iar 'gli amori'* e rezumatul pământului.)

aşa:

în locul mijlociu dintre austria şi semnul atârnat, cu multe săgeţi, care trimite spre roma, spre barcelona şi spre o grămadă de nume complicate şi foarte clare, e o şosea la orizontul căreia norii cad pe pământ, între culori fosforescente, urmăritoare de soare. cad şi se balansează, sau sar - cum sar mingile mari şi uşoare de apă, sau baloanele, când ating un plan: sărituri lente şi specifice, boing (boing, o singură silabă).

dacă mergi înainte, ajungi la un deal ca un cucui şi ca o cochilie de melc, îngust ca un turn şi plin de ascunzători din cel mai blănos verde.

lângă el e un oraş fără oameni. şi-n oraş ne-am oprit, ca unul din noi să mănânce din fabrica pustie 'solo italia', portocalie şi pufoasă ca un prosop, îmbrăcată în glazură perpetuu autogenerantă.

ne învârtim repetat la un sens giratoriu ca o plăcintă scurtă. înainte e mereu fosforescent, alb-astru. tot înainte e verdele îmblănit, teribil de luminos, cu norii săltători pe jos - boing, boing.

la stânga plouă octombric, şi merge un televizor futurist, rotitor pe centrul unui câmp negru - ne întorseserăm, pe-o poartă, pe-un drum şi printre broderii.

de la geamul suspendat - mă uitam prin el - televizorul mergea şi se rotea, neregulat.

am uitat de râul verde-verde (de parcă înghiţise pe furiş copaci abia treziţi), verde-verde pe care schiam, fragil dezechilibrândă, spre alt oraş, din jucării. ba nu, din resturi de parcuri de distracţie.

lung, râul, cât un somn nemulţumit.

-

* toto cutugno, 'gli amori'.

2006, vara - în timpul capriciilor

fiecare notă pe care o joci şi fiecare sguardo pe care mi-l lipseşti şi mi-l lipsesc, din cel mai transparent albastru.

pentru fetele care s-au revoltat împotriva albastrului şi mai ales împotriva albastrului de ochi (în favoarea alb-astrului, se ştie) - îmi scapă camera de fum cu cafenele mici în ea, venite să-l audă cântând. am venit în norul meu împachetat, împachetată, după ce mi-am dorit, visândă, revederi.

în faţa sobei, cu pianul întreg în mâna stângă - te laşi uitat de ceilalţi (adică uitat la) şi ei se uită, se uită, apoi uită. apoi te îmbulzeşti pe tine şi parcă ai fi intrat în uşiţa rozului aceluia ca şerbetul afumat, parcă răsuni prin textura lui opacă, răsuni vâscos de repetiţii. mic, mic, mic, mic.

aproape de ieşirea ta e alexandra*, care pleacă grena, din pahare cum sunt cupele florilor acelora, mai mult desenate decât cumpărate. dez-anotimpurile!

urmează recitalul tău, m-ai invitat la masă cu o fostă colegă (de ce cu ea?), după ce găsisem lacul, pătrat şi ploios, cu celelalte colege ale tale, colege de mâini întinse.

n-aş mai fi fost la lac, n-aş mai fi fost murindă pe mare, în noaptea ..mirùnică (explic, dacă mă-ntrebi) cu post-apus de soare constant, care-a durat tot timpul, dacă găseam o trăsură şi dacă mă primeai pe loc în soba mică-mică-mică-mică.

- felicità - rivombrosa / piena di cosa? -

ristori ar fi dărâmat soba cu totul, am fi mâncat amândoi şerbet înnegrit topit şi-am fi făcut cort din şerbet înnegrit subţire, tăiat la mijloc, cum e el întins pe patul meu cu două paturi.

fiecare notă pe care ai putea-o scrie, întocmită din fiecare grădină visată, care de fapt nu e lângă grădina mea, dar cred aşa tare că e, ar alunga coşarii care mă fugăresc, oridecâteori sunt convinsă că o grădină e singură. nu există culoarea pentru grădinile mele - cu lacuri imense, bălţi în minusculă pentru florile gulliveriene care cresc din ele; cu lebede şi labirinturi din apă printre care se ascund, ca în spatele vreunui castel neimaginat pe care oricât îl cauţi - şi-l cauţi - nu e acolo; sau cu vietăţi din frunze adăpate doar de lumină, din culoarea aceea inefabilă, între rulouri castanii din frunze, frunzele acelea care toamna se fac în toate nuanţele de roşu - cum să-i spun, dacă nu roşu blândo-evanescent, dacă nu portocaliu înfiinţat, nostalgizat, dacă nu galben închis cu cărămizi surâzătoare pe dinăuntru?

* cohen, 'alexandra leaving'.