e fratele tău. vitreg? asta nu e foarte important.
trăiţi în acelaşi orfelinat şi aveţi părinţi agitaţi şi uituci.
tu esti atentă la el, el pare prins de lume cu o singură latură, celelalte trei intrând deja acolo unde e prea complicat. e un fel de heathcliff al cărui macabru a devenit filosofic.
pari vulgară, uneori, dar relaţia asta te vrea aşa, necizelată şi foarte dependentă.
ţi-ar putea zice, probabil - dacă ar şti şi el cât te iubeşte, dar nu-şi dă seama decât că trebuie să te oprească, dacă trebuie să pleci.
tace la fel de sihastru şi pe dinăuntru, e dintre oamenii care nu-şi ascultă gândurile, despre care nu poţi înţelege de ce e indiferent.
poate e vorba de abrutizat.
poate doar de indiferent.
dacă ţi se pare că e preocupat de tine, nu scapi niciodată de gândul că pare.
nu spune, doar pare aşa - şi de obicei când nu contează.
te opreşte, totuşi. o face scurt şi adânc.
sunt puţini cei care ştiu să se oprească unii pe alţii.
v-am văzut în spatele unei maşini, stăteaţi în formă de plus. cum aş vrea eu de multe ori să stau, în tăişul unor stări de eternitate minutară pe care definirile le strică - total lăuntrice, ale căror rost şi rest dispar, dacă încerci să vorbeşti.
naratorul (care vede şi arată, niciodată nu spune) mă desprinde de voi, arătându-mi într-o eclipsă cum:
cărţile ajung şi miros a iepuri.
fotoliile încep să semene cu coroane,
vinul - cu ploaia, uşile cu peşteri, geamurile cu delfini, holurile cu curcubeie.
