- vedere în semisomn, de la un semidomn -

pe trena ei* bleu cu crème, îngustat-alungită, fugeau uşi. nu uşiuşi, ci uşiporţi - foiţe-intrări texturale, pliate, punctigravate. una spre înăuntrul unui sfeşnic, alta spre o grădină de pertale** (şi mai bleu), alta într-o dantelă dedalată. alta spre o întârziere.

puţin mai încolo, un ghiocel uriaş înghiţise un bec, iar acum iradia dintr-un colţ de lume o lu-mină incoloră şi caldă ca respiraţia unei dimineţi de naştere.

pe jos, figurine de copac imprimate în transparent seminegru, îngheţând într-o părere/întindere/pauză - ca un respiro colectiv, de-aici până departe.

o stea de brad din braţe vii, fosforescente, le reunea pe toate cu o dantelă neconvinsă să existe, destul de pâlpâită încât s-o intuieşti, dar nu suficient de ea încât să o confunzi c-o existenţă.

din dreapta sus, o lună pixelat-fărâmiţată, mandarinie ca un abajur stradal, îşi curgea o icoană în două sfere de nuanţe, bleu-noaptearabă şi miruniu-amintire: o scenă de magi călători prin acelaşi suflet, suflet de chevalet cât un chenar nu excesiv de pătrat, spart pe-o parte, împrăştiat pe fundal şi pixelat-confundat până la negarea oricărei tendinţe de-a crede că imaginea ar putea fi greşită.

un fel de glob pământesc, mi-am dat seama. 

-

* ea e plecată din ea, nu e acolo.
** petale-perdele.

- un lun aprins, o ghicitoare stinsă

răstălmăcită între culoarea frigului şi vârfurile degetelor lor* stropite cu cerneală ancestrală.

trandafiri albi răsfiraţi pe-un basorelief din foşnete îmbinate, în urechile cuiva care crede.
răzgândiri de nuanţele tulpinilor de mesteacăn.

un sunet care nu mai seamănă cu el, o culme, un infinit preînviat. un gard filigranat în jurul unor vârste în surdină.


mi-a spus cineva că octombrie e lun, iar noiembrie lună.
imposibil.

te uiţi la toate cu ochi noiembroşi,
- poveşti suflate cu ramificaţii fredonate -
iar ele îţi dau rădăcinile, întâmplările vândute altui timp, chemările de care ţi-a fost sete.

culoarea frigului e caldă, e lăuntrică.
rămasă,
regăsită, 
una din vieţile pe care le trăieşti mai mult decât pe altele.

..oamenii-frig o ştiu atât de bine.

cu fiecare an, mai imanentă.
cu franjurii terecunosc muiaţi în vârfuri de cerneală
sibilică, din friguri/umbre/infinituri ancestrale.


(sarah brightman, 'watermark')

-

* copaci, sau furculiţe de dragoni.

la dreapta, către ploaie -

acasă mi se împotmolesc prea des piruetele viziunice în vizuini neapucabile în româneşte. 
nu le mai pot traduce, nu le mai pot orândui pe schele decriptabile, iar tentativele mă obosesc din ce în ce mai tare.
când caut să m-adăpostesc în ce văd alţii, mă pierd şi mai adânc în circuite lungi de coerenţă fără buzunare pe care nu le înţeleg, de care cresc tot mai departe.


deci hai să nu încă acasă. hai să la dreapta, spre şinele de tren-fantomă care trec prin secrete, pe sub vieţi, şi-apoi rămân stins-suspendate în pădurea de-opriri aproape auzibile.

e calm, pe drum. e wollatonic. sunt teii îmbătaţi si veronicici pe care i-am uitat în pletele copoului, e zgomotul-aproape-linişte de iunie trecut dintr-o zi fără spaţiu fizic într-un tablou nehotărât.

un semafor. rămân în dreapta, în timp ce-n stânga mea, un blond cu ochi sticloşi şi necorporatişti îşi stă neînceput maşina bleumarin, corporatistă. se-ntoarce, vede, rămâne aşa - fără maimuţăreli, claxoane sau articulări/articulaţii.

nu mă întorc. doar mi-l imaginez, din cozi de ochi şi surse intrinsece.

smooth radio e dezamăgitor. pe mp3, un început flautic, nimerit.

when
i'm feeling down
when in a world's
one thousand tears
art slowly drowns
and i want to go back 
where the world is mine -

deschid mai tare vântul, cocul mi se împrăştie pe faţă. liber, neinvitat. ce tot spun, invitat.
mi se fluidizează umerii, sylphid insouciance.

sunt calmă, anormal de calmă. mă relaxează să îl ştiu pe stânga, prevenitor şi elegant, dublându-mă cu o alură protectoare. nu merg mai repede, nu-ncerc să trec de el, nici să rămân în urmă. îi pune cineva o frână dubioasă-n faţă, îmi place cum reacţionează: încet, premeditat, ..încet.

nu te opri, nu mi te resemna, hai să tot înainte, tot aşa.
n-am să te văd, n-am să-ţi confirm nimic.
..lasă-ţi volanul drept, pe dreapta, lasă doar drumul să îţi scrie versurile. 

o limbă-n care nu există cum ne cheamă.

descopăr prea târziu că banda îmi devine doar de dreapta. faruri din bleumarin, în spate, încetineşte încă mai încet - mă lasă să-i trec înainte, făcându-mă să uşorcurioasă tot mai aprobator.

nu mi se înghionteşte-n spate, ţine distanţa, mă aşteaptă.
îmi eşti simpatic, riverblue.


la stopul următor, încep să râd. rămân pe stânga, el îmi vine-n dreapta.
ştiu că e-ntors spre cele două locuri dintre noi, dar mă-ncăpăţânez să nu mă uit la el. doar râd şi-mi dau părul deoparte, distrasă de incompetenţa clamelor.
nu te dezhotărî,

nu dispărea, nu specula, nu te-agrava.
rămâi în dreapta mea, moment de jucării albastreblonde,

i am lost in walls, i'm sinking in their crowns -

şi ţine-mă râzând zburlit, cu melodia asta şi mintea lung pe spate.
nimic întrecăreţ în cum reacţionează, nimic inoportun sau repezit.
îşi suprapune fix viteza pe a mea, ..dar eu am un ţestos împleticit în faţă, iar drumul ni se îngustează.

mă depăşeşte şi rămâne înainte, îi văd visurile relaxat-sticlate găsindu-mă-n oglinzi şi râd de cauzalitate, de ineditul lor, al lui, ..incert, atât de-acolo.

închid ochii - ce obicei nevolănistic (ultima oară asumat, avionam peste 190 pe-autostrada corazon salvaje).

când i-am deschis, eu eram pe o stradă, el pe alta.
paletele, palatele de minuni şi aventura fărăsămăuitlael erau diminutive bleumarin.


e-atât de preţios să ai timp pentrutine. chiar când te plictiseşti, chiar când te investeşti în mult prea multe fleacuri, e bine să ştii că îl ai, că poţi semăna acumşiaici-uri, apoi culege stări doaraletale. că ai transcens sistemul bartlebic, că poţi oricând vira, pleca, veni, dormi de la 7 seara la 3 după-amiaza, dia- sau anacronic.

azi-uri într-o împărăţie -

e o singură împărăţie, azi, cerul.
nu o împărăţie singură.
nu mai multe.

- st(r)atu(r)i de seri, scăpate -

liliac cu hoinăriri optice, zecice.
liliac (a)prins de străzile ciprului, liliac căruia nu-i cad niciodată petalele - nici socului -, ci amorţesc în pumni autoincineraţi până în primăvara următoare.
ciprul agăţat pe-un umăr de stradă cu lei împietriţi (coate de poartă),
şi-un pălăriu de soare psihedelic în adâncul intrării mnezice, falezice.

urme de avion în coruri divagate,
voci zmeurii şi bleuîntins, pe valuri de linişte cu zbor şi îngheţată,
they know every pigeon,
i know every pigeon,
serile căzute pe pământ dimineaţa,
savana decantată, straturată pe o vedere cu pini -
de furat, curtea,
de băut, pinii,
de contrazis, dragonaşii ciorovăitori ascunşi în buzunarele statuilor-umbre.

de înnodat, fâşiile dezobişnuite de aproapeapus pictat, sti(c)lizat, tors din adâncurile imaginaţiei în coruri de zmeură eoliană, lilia..tă.
oricând dezobişnuite.
niciodată sătule.
ca orice colţ întâmplător, în-tâmplat.

fugite, hoinărite,
(fugiţe, hoinăriţe,)
în-tâmplări.

când soarele îţi e doar ţie,
când scena s-a închis în ea şi ţi-a rămas fără baterii reacţia, momentul
surâs scurt într-un stativ superfluu.
neînţeles, neaprobat - deci nepreţuit -, curajul
de-a apărea în afara interpretărilor, deasupra lor, pe tivul lui departe,
în ciprul comprimat în ascunzătoarea lui de lume,
reproşându-şi de unul singur ineditul, intrafiguraţia, permanentul,
scările dantelate de verde cu pălăriu psihedelic.

..de cele două părţi, uimiţi, pândesc doi lei de piatră.

de când am pierdut-o pe mama într-un compot albastru,
de când au lăsat mecanismele de ceas (majuscule) în aer liber,
 

nu se mai cad st(r)atu(r)ile.

rănile cerului, rănile nimănui -

o gură imensă,
o frunte imensă,
de nori.

nu mai contează că mori sau trăieşti -

or să râdă de voi, oameni,
că n-aţi trăit, că n-aţi iubit
cu încetinitorul,
pe-o lume părăsită de prearăuşipreaprost,
pe-o lume de liane, de frunze-grădini-cadre
invadându-vă, îmbrăţişându-vă, amortizându-vă greşelile,
regenerându-se
în locul vostru.

au râs de voi, oameni,
în timp ce râdeaţi,
în timp ce plângeau,

că n-aţi plecat,
că nu v-aţi oprit
din mecanica voastră,
simţind durerea altcuiva, extaze de altundeva,
iiiimmense,

deschise-n răni pe cer,
în găuri de chei-globuri-raze,
în alb fosforescent, emanat în explozii.

mănăstiri vizuale,
mănăstiri olfactive
răstignite pe geam, impregnate în ploaie,
ale cuiva care moare sau tocmai învie,
în timp ce îi simţi fiecare paragraf, moleculă,
care n-au să rămână nicăieri (de)scrise.

or să râdă de voi, oameni.
au râs -


(c/r, ennio morricone - 'once upon a time in the west')

mă înroşesc şi eu.

..ajunsă, toată casa miroase a hotel mediteranean, presărat cu sculpturile unei sculptoriţe în oglinzi de undeva din est; atât de est, încat devine soare răsărind.


unii oameni observă că trăiesc numai atunci când li se-aduce aminte; şi dacă nu m-ar obliga diverse circumstanţe să-mi dau seama unde, ce oră e, ce zi, ce an, nu m-aş gandi la asta. nu m-ar interesa.

totuşi, e bine de aflat că te-nroşeşti.

ajunsesem într-un cubdecumpărături uriaş, cu multe colţuri de băgat nasul. căutam covrigei pentru draperii, covrigei de pus în cârligaşe, cârligaşe de înfipt (cumva, om descoperi cum) în moţul cortinelor noi.
identificat covrigei. beige covrigei. grăsuţi, ronţăibili covrigei.
identificat cârligaşe.
identificat casa, undeva deepaaarte - bine să ştii că poţi merge prin cuburiaş nederanjat, nişte minute, cu priorităţile-n nori de petale.

la casă, o figură hilton* cu aerul senin al unei după-amiezi pe-o stradăvară** indiană, unde ai întâlnire cu oceanul şi drumurile te ademenesc în descântece vaporoase, cearşafuri din litere chinezeşti şi contre-jour-uri din copilării împrumutate.
seamănă cu un coleg mexico-american cu care m-am intersectat o dată, succint şi afabil, în timpul unei întruniri despre globalizare. ştiu că aveam dreptate contra lui (când n-am?), legat de locul fără anotimpuri în care o s-ajungă vestul în 2, 300 de ani.

dar e chiar el.

se-ntoarce şi mă vede, se uită-n jos, se uită-n sus, în dreapta - şi eu la fel (o fi el, n-o fi el, eu mă încrunt, el se înseninează); o semifâstâcenie destul de inedită, încrucişându-şi regizorii în perimetrul unor încurcături care-şi invalidează reciproc traseele.

sunt anunţată dinspre dreapta că m-am făcut portocalie.
sunt îmbrăcată-n alb şi beige, nu e o scuză plauzibilă.
ce zici acolo, eu nu mă înroşesc.. mă rog, doar rar de tot, în timp ce-arunc pahare/scaune în cineva sau îmi fac ţăndări telefonul de-un perete.
dar hei, simt cum mă încălzesc în continuare.

mă uit în jur. decorul e portocaliu (dee aaasta!)..
no, no, tu eşti portocalie.

casa blocată, hilton îşi odihneşte după-amiaza, aşteptând să plătească. în spate sunt doar eu (şi-amicul care moşmoneşte fără reticenţe: ce ţi-a venit să te-nroşeşti aşa/cine e nenea ăsta?), portocala.

mi-aduc aminte cum, dintr-o ridiculitate similară, mi-am catapultat la un moment dat poşeta (efect efervescent), în timp ce revedeam un fost coleg pe stradă. coleg pe care îl lăsasem exact acolo unde rămăsese, pe-un loc foarte fugar din min(t)e.
pe scurt, nu însemna nimic, ..dar ea era poşeta.
iar el era ..placebo?

pure coincidenţe - atâtea zvăpaiate îşi mai scapă poşeta/pantofii/coatele/ochelarii/sutienele pe stradă.
şi-atâtea zvăpăiate se înroşesc când salută străini, ..
dar tu nu eşti o zvăpăiată. nu pentru ei, şi nu pe stradă.
(nu ţi-e ruşine?)
uite la mine, nu vezi cât de ruşine mi-e?

ce faci, mă-ntreabă după-amiaza arămie întinsă pe cearşaful bleu deschis din două geamuri împăcate,
în timp ce mă blocasem într-un loc stupid ('de ce m-oi fi-nroşit, habar n-am cum îl cheamă, o fi atât de bleg încât să creadă..').
cumpăr ..covrigii ăstia pentru draperii (nici nu ştiu cum le-am zis, sigur nu bagels), revenind spre o inerţie explicabilă.
mai stă un pic, măsurând dinspre geamuri braţul de beţe stâlpice pe care-l cumpărase. se-ntoarce iar, ca un curent domol, trandafiriu, spre mine:
locuieşti prin apropiere?
hm. suntem în afara oraşului, *nu există* apropiere.
nu, în mapperley park. am venit cu maşina.
genial, două ponturi indispensabile livrate în două secunde. ce bine ar fi fost să zică 'şi eu tot', să pot pufni în râs fără mustrări de conştiinţă, pe culmea elocvenţei flirtăcioase.
..îmi plac atât de mult absurdităţile de minte aţipită.

dar mai urma să aşteptăm, aşa că plec la altă casă, trasă de mânecă de-nsoţitorul suspendat, nerăbdător să nu mai fiu portocalie.
take care, mă rup de el (şi parţial din el), cu gândul la nuanţe mandarinice de draperii.

îl văd din nou, în timp ce-şi încărca beţele, în parcare.
mă traversează un sfert dintr-un gând - cum s-ar reancora scenariul, de-aş da acum fără să vreau în el, sau el în mine.
venind în câmpuri conştiente, ..aproape se întâmplă. dar trec de el, şi tot nu pot conduce - ce recestraniu am plecat.

pe rând, testez toate canalele de pe marginea stângă (vreo 16, in total), c-o roată sau cu amândouă - ca să vezi, funcţionează.
las pasagerul în altă parcare, dau 25 de lire pe 12 nasturi, cu mintea în mesteceni; încerc să îmi recuperez plutitul fluturos pe benzile mult prea înguste.
de fiecare dată când dispar aşa, dau peste locuri magice.

dealuri împăturite smaraldiu, globuri de şerbet levitânde, soarele fugit cu un vals, volane gri şi stacojii în jurul lor, fazani bălăngănindu-mi-se-n faţă/tăindu-şi calea unul altuia. o pictoriţă aşezată la masă cu un câmp de miere înmugurită - întorc, vrând s-o întreb ceva, dar dacă ar fi chevaletul meu, n-aş vrea nicio-ntrebare. întorc din nou, o las şi-o urmăresc mult în oglindă, ce vreme de neochelari de soare, maşinile dispar, sherwood de labirinturi în-cântate, caselor le cresc turnuri, copacii iar încremenesc în poze de balet cu panglici, ţiu, roşu: engine systems fault (?!), se-aprinde şi se stinge esp-ul, cui îi pasă, tocmai răsare apusul.

epperstone, secret şi îmbârligat ca un palat de foc.
thurgarton - odihnit, înflorit, ţi-ampromis.
southwell, cu turle pânditoare de departe, intri în el ca într-un carusel de trecuturi.

cine-a mai ascultat lisboa*** pe străzile astea, ..ok, cine a ascultat-o iar, şi iar, ..ok, cine-a-nchis ochii, accelerând - fără să fie prost sau pur iresponsabil, - cine a plâns de frumuseţe, îmbrăţişat din toate părţile de-atâtea amintiri ale neei, de râurile fără soţ cu spirite prea roşii, o fericire rară, o fericire fără, o stare cursă bleu deschis în rânduri de lumină, din pagini de cireş amar spuse-n şerbet şi în miniatură, din personaje pierdute pe pernă, trezite pe coline, dintr-o remorcă mulţumindu-ţi că o laşi să treacă, sau dintr-un pat din pene de pointilism zburător.


valizele cu (t)ropote line din mine, ..orice le tropăie prin simţuri şi prin vene (am să mai spun de ele, am drumurile pline, pline).

il cielo in una stanza,
le mie (i)stanze, i miei istanti in cielo,

nu vă cunosc, dar îmi lipsiţi,
acum, cât ies copiii de apusuri pe terase,
şi se întind, şi se alintă ca răţoii,
într-un joc de orgolii - orgolii opace, orgolii cu bine, orgolii-regine, orgolii nebune pe turnuri de case -
împrăştiate în nereguli,

cât e cald,
cât e simplu.


fiindcă m-am înroşit.
fiindcă reacţiile (noastre, lor) decid ce-i important şi ce e neglijabil; fiindcă măsura lucrurilor e doar situaţională,
and you're whichever room you find yourself in.

-

* oamenii hilton sunt poze mişcătoare - plisate, azurii, uşor fosforescente. au iahturi asortate cu brelocurile, prezenţe povestite în reclame kent şi ochii aţintiţi mereu departe. tac mult, nu fac mişcări greşite, spun doar în culori gant; nu sunt foarte inteligenţi, însă sunt captivanţi.
** fiică de stradivarius.
***

în vremea cu potenţiometru -

blochează-ţi mintea.
nu te aştepta la nimic.
alunecă pe mânecile vremii,
..textura lor pluşată,
fundalul cerului şters cu lămâie.

- timp de o coborâre -

e repede şi-acaparant.

cobor pe lascăr catargi(al meu e fără u) în jos, în pijama-vapori de o culoare largă, schimbată din mers, şi transparenţă exhibiţionistă; pantofi-cutii cu toc înalt, păr mai lung ca al meu, zburlit şi azvârlit ca un vraf de eşarfe disidente una deasupra alteia, căzând mereu de-acolo (în cărămizi moi, deşirate).
le împletesc o modă nouă, o iau pe-o stradă care nu există, bătrânele care mă întâlnesc mă regăsesc în tinereţi cu ele - de care nu mai ştiu - şi îmi transmit regrete/fericiri în raze.

din pătura de soareaer spectaculos, blajin şi levitant* pe care o străpung mergând, intru-ntr-o scorbură emoţională fracturată de rest, în care-mi caut strugurelul. sunt trei, dar două au culori urâte.
când dau să-l iau pe-al meu, observ că şi l-a însuşit (deci mi l-a folosit) un turc portocaliu şi deşănţat, care acum îmi râde încurcat că vrea să îl păstreze. îi spun că nu, de undeva dintr-o tăcere indignată, apoi îi caut altul prin sertare, până găsesc un teanc de poze vechi şi decromat-aproape-renegate, cu mine, omuleţul**, întinderi laterale, stânci şi aluri estivale-n costume de baie.

într-una, are un umăr şi o bretea căzute - se alungeşte filfizonico-lasciv spre un cap de băiat care creează fenomene; în alta, eu am o şuviţă de catifea-cafea şi-un zâmbet quasifericit pe faţă, ceea ce-l afrontează pe unul dintre privitori, ..fiindcă-ndrăzneam să par cam fericită.
dar ştiu că nu eram, şi-ncerc să-l consolez cu asta: oamenii râd - uneori - în poze, fie că îi amuză momentul aşternut, fie că e (auto)ironie.
pe el îl doare-n continuare, însă, şi chiar dacă e doar un turc (şi-o parte dintr-un truc) - neagregat, necunoscut, - o iau la fugă autotrădată, gândindu-mă dacă-i posibil să-mi fi fost chiar atât de bine, timp de-o poză.

rupe franjuri din 'pasărea-spin', devine preot, apoi mă urăşte - până se-opreşte să alerge, iar eu intru în comă şi mă divizez, văzându-mă autoscopic pe antebraţul lui, de mărimea unei matryoshte, lovindu-l cu picioarele să mă salvez pe mine-mare.

cumva, se psihomorfozează brusc (din nou), mă caută şi mai înverşunat, în timp ce creşte; apoi doar îmbătrâneşte.
coboară pe scări spre grădina mea, devine un sihastru cu intenţii boltite şi-un aer evaziv spre pasiv-agresiv, care-a venit să-i spună ceva mamei.
mama mă cheamă, eu vin ca o perdea importunată, defensivă, încărcată de prea mult trecut şifonat.

sunt obosită, însă îl recunosc într-un final şi-aş vrea doar să mă ia de mână - fără să mă mai agaseze, fără să mă mai plănuiască.
dar el nu face decât să m-acuze, să mă asedieze cu pupături-înţepături intermitente (ca de ciocănitoare) până îmi amorţeşte gura
..şi mă sufoc, invadată.

(..aşa s-a terminat şi pentru mine.)

-

* un soare-n care curg piane, ca cel care a curs alaltăieri în sala goală, cu apus pe faţă. e fascinant să acordezi sori-note în amfiteatre pustii, universitare - din nou, din nou şi tare, tare; în loc să stârneşti reclamaţii, profesorii vecini îşi uită îndeletnicirile, îţi apar somnambuli în viaţa larg deschisă, se însoresc cu fiecare întrebare şi îţi întind mâini calde.
keith jarrett - un anumit concert dintr-un oraş pe care-l ştiu îndeaproape, o anumită primă parte (şi-o anumită viaţă-ntreagă, între 6:00/7:12 - 8:36/8:48).
** o cheamă monica (dar nu i-am zis aşa de peste 15 ani).

di lucìa, spaventata -

locuiesc departe, pe lună. pe luna care şi-a pierdut memoria şi şi-a 
        desprins pământul din proprietate ca pe-un buton străin în 
        întrerupătorul lui, nevralgic.

oricând îmi amintesc aici, adorm. pe crenguţele de cristal care îmi 
        cresc din noptieră atunci când vin pe geam stelele căzătoare; pe 
        turnul cel mai neştiut al castelului è - umbros, soros, pustiu, 
        seren, nespeculat şi aistoric; cu cartea zânelor verzi* între nopţi 
        şi-n-tre-zire; cu tot ce am uitat şi nu, cu unicornii transparenţi şi 
        trişti care m-au dus pe ea, apoi mi-au luat cuvintele;

când stelele nu au loje cu nume, ci zile înauntru - şi mă pot îmbrăca în 
        ele-oricând, de la geamul meu care curge.

gândurile zânelor (verzi? nu, ..) se infiltrează-n accentele căzătoare, sar
        de pe visuri pe faţă, se
rostogolesc apoi în forme de pat zburător, în care mă arunc de la
        balconul de culori, direct din tablouri.

adormind în lumini, căutând umbre.

nu-mi mai fac rău neînţelegătorii, nici firele de vânt cu care n-au ştiut 
        să-mi lege(ne) părul.

uit, mă uit de pe cer când tot e plecat, iar pământul rămâne-un nor 
        mic, compactat - un dop ricoşat din lumina închisă.

locuiesc în apă, pe lună; o apă fărâmiţată

adânc, în adâncuri.

trezite. trecânde.

-

* the green fairy book, primită într-o zi la uşă din memoria a doi magi bătrâni, singuri - atât de mult prea singuri, atât de mult ca mine.

- laturi de empatie -

el e un băieţel uitat pe lume de un loc, de nişte circumstanţe de care nu ştia nimic.
ele - îl cresc, sub auspiciile unei relaţii nicicum predefinite. una din ele aproape blondă, un fel de emilia popescu tânără, subţire, visătoare, presărată din 'liceenii' într-un scenariu mai necalculat, mai intim respirat, de sine stătător, fără audienţe şi criterii.
..fugind pe drumuri, descheindu-şi părul, alegându-şi direcţiile, zburând din filme în poze fluide, şi înapoi în filme. întrerupte.

cealaltă, estetic mai întunecoasă, senzorial mai fragilă, tăcută şi închisă ca într-un ghioc de pe un raft.

lui i-am băut copilăria şi adolescenţa, strop cu strop - fatăbăiat, trecând pe holurile şcolii, prin zâmbetele cozi-de-ochi, prin toate stadiile şi stafiile în care-nţelegea cum se întâmplă şi cum se rezolvă paşii. statornic, temerar, surâzător. nu avea faţă, doar contururi. contururi de ochi infiniţi, care vedeau în viitor şi-l proiectau pe un ecran imens, de sticlă gri cu turnuri.

încet, prin multe adâncimi şi libertăţi nepoticnite, a crescut.
ceasul pe care-l purtam desenat, cu ace de brad, de-a lungul (nu latul) încheieturii, se opreşte. locul se strânge într-o cameră fără pereţi, caldă, opacă, pătrunsă de ecouri.
ele-i dansează-n jur, la fel de tinere ca în copilăria lui dintâi, în lenjerie intimă de culorile strugurilor nicinegri, nicialbi. rosé-bordeaux, dantelă fără incomodităţi.
cea blondă, mai lentă şi mai opu-lentă, îi stă alături cu certitudini de nerevocat; flirtează cu el liniar, e împăcată, apropiată.
cealaltă vine şi pleacă, îl înconjoară cu potenţiale; e mai distantă, mai neînţeleasă, mai friabilă; forma, dantela ei sunt mai subtile.

prin altceva decât cuvinte sau idei, ambele îi propun un ..fel de incest deplin şi suav, emblemă a 'maturităţii'.
ecourile strigă mai în şoaptă, prezenţele din jur se risipesc, iar el se trage înapoi din zâmbetele calde, apoi schiţează un refuz menit să păstreze magia pe care-o aveau, deja. să nu-i fugă şi ea, şi ele, aşa cum oamenilor mari le fug mereu cele mai drage cunoaşteri şi ambiţii, în pragul dintre pot-orice si 'autonomie'.

cea blondă râde superficial, rămâne lângă el, îl tachinează.
a doua, însă, pleacă. se suprapune altor siluete, dantela transparentă şi osbcură se şterge inclusiv din amintiri - din ea, aproape dezbracată, iese.

când a plecat deja şi când e prea târziu,
când i-a-nţeles deruta, rănile şi fuga,
o caută. n-o mai găseşte.

..mai mult de-atât n-o să mai crească.

- haihui -

într-o lume de brioşă
scufundată-ntr-o sacoşă,
s-a trezit un spirit-fată
din puf alb şi ciocolată.

a crescut pe o hârtie
strânsă cu acordeon,
s-a umflat a păpădie,
s-a pierdut pe un peron,

şi-a găsit lâng-o vitrină
de patiserie fină
o măsuţă de grădină
- cu tulpina balerină, -
unde-a stat; poate puţină
aventură lângă trenuri
ar putea azi să o ţină
laolaltă, între vremuri.

..din măsuţa ei înaltă,
caută-mprejur o lume
despre drumuri, despre-o altă
viaţă de brioşă. spune,

trecător prin destinaţii,
câte brioşe se-ascund între staţii,*
în acordeoane-hârtie
mirosind a păpădie?

-

* nu contează ritmul, m-mn.

altfel de tom

îmi place de cum îi place de mine, perpetuând un interviu februaric, iepuresc, când - imperativ fiind să rămân sobră şi formală - am râs o oră plină într-un dialog-război contra formalităţilor, locvace şi-ameţit, inconştient.
a înţeles de-atunci, aşa cum înţelege-acum - fără să ştie mult din cum sau cine sunt - ce zic, ce cred, ..c-aş zice-oricând ce cred (reginei, lui sau unui cal pribeag), că adevărul, (chint)esenţele, senzaţiile nu sunt înlocuibile, nici astupabile de cadre. că hegel era un împiedicat.

mă ţine între ei ca pe genunchi, prin numai câteva dezbateri rămase necontaminate de dogme, clişee, convenţii; în ele îşi articulează plăcerea nedisimulată de a vedea şi şti ce-s tinerii de azi - cei care vor să distileze, cei care cred în ei şi-n rostul lor, în motivele vieţii şi în plăcerea de a fi.

îmi pare rău că-i pare rău când uneori nu mai pot merge, marţea, şi nu-l aud direct zicând 'i'm so glad you could make it', pe tonul lui de şemineu pluşat dintr-o mansardă cu castane. şi l-aş trăda, dacă aş prefera să merg altundeva în timpul lui (deci nu-l trădez), fiindcă el nu îl are, dar crede în cum îl am eu.

e în căsuţele cu moţ cărora le-aş fura paharele-argintii de pe pervazuri,
fiindcă gândim la fel, şi cum să nu îi râzi cuiva atât de-apropiat prin a fi traversat - fidel şi răbdător - aceleaşi straturi ideatice ca tine, vizând justificarea aceloraşi concluzii preştiute?
dreptatea nu-i subiectivă, e una singură, şi doar câţiva pe lume o pot şti.

şi-atunci l-aş auzi cântându-mi 'blessed' (elton john, bineînţeles), pe-un jilţ de catifea verde închis, blând şi contemplativ,
cu ochii lui moi şi subţiri,
iar când ar deveni prea trist, i-aş dansa '(dreams are my) reality'.

mă vede, când nu sunt atentă; mă cheamă înapoi din buclele-n care cobor - atât de fin şi de curtenitor, încât nu-mi pot tergiversa revenirea.

'that brain of yours, that energy' - şi i le dau, fiindcă el m-a adus aici, indiferent cât de şocant şi de-aiurit am râs la interviul iepuresc.
e-o lume de adolescenţi, a noastră,
iar el, deşi cărunt şi deloc aiurit, deşi cu titlul lung, forţat ca un rulou de babeţici pe un bust de romantic, e tot la fel de-adolescent,
adânc, nostalgic,
râzând copilăreşte când râd eu, şi râzând tare,
cu degete tot lungi, cu pălării masonice, cu cămăşi roz (nicicând efeminate) sub pardesie-vrăjitori.

..aşa ştiu eu că trebuie să fie un profesor.
şi-aşa mă conving cei ca el că iepurii lipsiţi de autocenzură n-ar vrea să devină vreodată profesoare.