- dubluri -

marissa şi alt codrin stăteau pe marginea pantei - el cu faţa de apus, vrând să poată reîncepe, ea cu sufletul smuls şi privit erotic.

a fost un compromis făcut de el - continuarea aşa, fără s-o reasimileze cu colţurile încă împăturite.
era mult după ce n-ar mai fi putut începe.
erau puternici, crescuseră acelaşi da-nu.
erau capsaţi unul de celălalt, cu capsele strânse şi dureroase ale freneziei.

el a căzut, ea s-a aruncat după el, şi s-au păstrat unul pe altul intacţi, cu mâinile făcute coji, caschete, aripi coconice de jur împrejurul celuilalt.

au cazut lung si prăpăstios, sistolic ca dramatismul pantei.

jos s-au ridicat şi au întins mâinile în lateral, foarte aproape unul de altul.
au stat întâi cu umerii lipiţi, apoi cu spatele lor.

şi-au împărţit faţa lui de apus dublată, departe de concluzii şi de zilnic.

căzuseră aşa de mult şi-aşa de des, până aici.


..aş broda pături din apusurile lor.

- aromă, aromind -

ea nu e cineva măritabil.
stă cu genunchii uzi-albăstrui pe marginea unei piscine de culori în şoaptă, unde poţi rămâne lângă mereu. ca o amnezie.

cu cât te apropii de ea, uiţi, iar în jur, obiectele dorm un somn cromatic, cu ceai şi îngheţată din arome lăcuite.

crede, însă, că e deja măritată, şi trece obnubilat peste sofismul nemaritabilă-măritată aducându-şi ochii tot mai aproape de genunchi.

nu toate stările de foarte bine coincid cu poziţiile larg deschise ale corpului, ar trebui să înţeleagă psihologii. unele sunt atât de bune, încât vrei să le opreşti într-o cochilie din mâini şi picioare îndoite, şi-apoi îţi dau impresia că stai, că rămâi în ele, cu ele implantate.

nu are sunete pe care să le strecoare între impresii, dar există un facsimil mai plăcut şi mai destins, o cremă vag cărămizie care zboară la trei sferturi din înălţimea pereţilor şi-şi scapă buclele până la tâmplele tale, să o simţi si să speri să fi fost ceva auzit.

bucle rarefiate şi influide, placidităţi între ceaţă şi gem, curbe pulverizate cremat care există pentru ca tu să trăieşti aţipind.



era bine să aştepţi orice, pe marginea ei de piscină. era făcută pentru asta.


odată ce şi-a micşorat suficient de mult unghiul dintre pleoape, încât culorile fuzionau ca-ntr-o zăpadă destrămată, a avut o zi de mâine cu copaci ovaloizi, îmbrăţişaţi de nenumărate fructe-lumini mov, irizate, durdulii şi multifaţetate ca sticluţele my queen.

acolo se întâmplase (mâine) ceva în neregulă; cineva o atinsese pe păr, pe când absorbea ghemuit culorile de jos. o fată maro-portocalie, cu oţet în colţurile ochilor şi ale gurii venise, împreună cu alte fete - aşa cum vin mereu cele cu colţuri oţetite - şi trecuse pe cărările cu becuri organice fără să le cuprindă în ochi, fără să le bănuiască palpabilitatea, fără să le cântărească şoptitul deschis ca circumferinţa unor ventuze ataşate înspre exterior.

urmase un proces, propus de ea după ce plânsese cald şi nefericit la rădăcina unuia din copaci, sub care fata cu colţuri acre s-a sprijinit o vreme ulterioară, încercând să înţeleagă de ce e un sacrilegiu să atingi părul unei fete pe care n-o cunoşti.

pentru că e curat, pentru că e al ei, pentru că oamenii înalţi, care patinează pe aer nu se ating pur şi simplu, îi indispui şi îi insulţi cu gestualitate.


nu poţi trăi aţipind într-o lume care-ţi atinge părul fără voia ta.
mor amneziile în şoaptă.