însă în ziua asta mă afundasem fără mal într-una dintre noi, o petra dezbătută într-un trecut fără prezent, mă întorceam de undeva pe-o stradă de grădini trecând dintr-una-n alta. cu fiecare poartă pe care-o deschideam, simţeam că vine el din spate - un om kaki, acaparant, grăbit şi lent şi fără ţintă: se-apropia, cât eu (ea) avansam tot mai accelerat, fără să bănuiesc ce vrea sau de ce eram îngrozită. cu ultima poartă de lemn galben deschisă, aproape m-a atins. dar am ieşit, mimând o nonşalanţă de carton şi m-am ascuns într-o ascunzătoare dintre frunze, de unde-l vedeam aşteptându-mă, ca să mă urmărească-n continuare. îl vedeam printr-un gard de lemne paralele, ca un obstacol pentru cai. cumva m-am fofilat şi am ajuns în vila noastră, iar el a intrat ca un gând în cea de vis-à-vis, acolo-cu-identitate. am răscolit cu mintea scurt ce era înăuntru, trecând dintr-un perete-n altul: erau trecuturi juxtapuse, oameni care nu mai vorbeau, un adăpost pentru păreri sau caractere renegate, toate învăluite în toamna-păturică de afară, de-o frumuseţe neacoperită. scări complicate, poduri paradoxale, depozite de amintiri cu raze lungi şi drepte, iar el se impregna în toate, ca un cuvânt neinventat şi rău pe care nu vrei să-l înveţi, dar nu-ţi poţi astupa urechile.
smaranda-şi continua o lecţie ironică la un capăt de amfiteatru de pietre-n aer liber, eu îi suflam ce / de ce vrem să facem de la altul, într-o telepatie-simbioză şugubeaţă. apoi m-am înălţat ca într-o pauză de gri şi am zburat pe-o lebădă uriaşă, în timp ce i se dezmembrau segmente - întâi aripile, apoi gâtul şi orizontul, un roller coaster invizibil trasat prin ani întregi de zbor şi curbe-frică, pân-am aterizat la loc în viaţa noastră proiectivă.
atunci am devenit iar ea - ea care nu era nimic în special, nu avea caracter sau acţiuni, doar o identitate aspirantă, care se impregna în tot iar eu nu mai ştiam să ies - din amfiteatrul-după-amiază am alergat cât am putut de repede în dormitorul nostru, ştiind că n-ar fi trebuit s-o las acolo.
el o găsise primul; eu puteam doar să o simt, dar el o avea în trecut - şi-acum o-njunghiase de atâtea ori, încât era plină de găuri roşii; mergea de la un pat la altul tot mai grena şi mai secătuită, măsufocamînea, nu mai ştiam ce-i ritmul, viitorul, am căzut lângă ea şi-am luat cu mine fiecare punct, încimentată, anihilată de cum poţi să-ţi revii după aşa ceva, după ce-ai fi putut să schimbi, s-opreşti, şi n-ai oprit. eadoarmurea, eu urma să trăiesc cu asta.
în jur, pe geam, toamna de august în mai rămăsese superbă.
-
* un 'cracks' fără punct culminant.
