a concura, a se confunda sau a trece - l-am văzut (omdedemultcamrău), m-am ferit, mi-era uşor, mă strecuram printre ei, a-ha* boem-masonici cu haine lungi şi păr de lămâiţă.
scenariul în sine pleacă, dar la sfârşitul lui, după ce plec şi eu din sală de pe un rând din spate, închid ochii şi din greşeală cinevarăudevenitcald mi-atinge cât îi ţin închişi fruntea cu gura, apoi îşi reia rostul în haina sau umbrela impersonală dintre toţi care vorbesc plecând în continuare.
înţeleg, e o împăcare.
mă găseşte un copilaş - n-are părinţi sau vârstă, sunt noţiuni străine. momentul e a(l)urescent, de calm şi ştie: în jurul lui lumea îngheaţă cald, strălucind ca într-o amintire sepia pe două maluri. îi văd pe ceilalţi încă împrăştiaţi festiv, concertual, în pâlcuri luminate violet şi scenic. când trec, însă, pe scări de ghioc în sus şi-n jos - mereu înspre plecare -, rămân incipienţi şi limitrofi ca un abecedar de poze.
o împăcare secundară.
copilul mă ia de mână şi mă duce, aştept în gând o melodie pentru care venisem şi n-o aud, la început nu-l aud nici pe el - dar el deschide uşi, îmi prinde mâinile-ntr-un dans de vanilie vaporificată şi când dansăm apoi, central, amuzaţi, ignoranţi, îi aud cântecul: genial, dimineţi din adâncul..
flautului/viorii (peer gynt 1? grieg, cântecul dimineţii, unfluieraşulăla pe care nu-l pot identifica acum, mi-e prea somnic) - dar doar eu îl aud, numai aici e muzica: norul de praf de lumină care mă ia din nou de mâini şi tot dansez, şi uit, şi văd - şi dansul e un fel de fericire. oarbă.
dansată ca o umbră de lumină necomplicată, nefreudiană, nesinestezică.
o împăcare simplă.
sunt atâtea feluri de sori pe lume.
[descrismelodioaraaaacusilapian]
-
* 'the cold has a voice..'
