- religie greşită -

opusul conceptului de tunel - o expulzare, un dez-conţinut centrifug, o dinafară. un revers al ideii de a avea.

reintram, alergam vag şi plutitor-săltat pe aer* (nu jos, ci undeva pe intervalul verticalei aerului în etaje), prin lumea de cu totul altă agregare. ca o dublură - frustrantă, mai densă, neaerodinamică şi insuficientă - care înnăbuşă simţuri. către o uşă-pătură-de-umbre, ca din lemn sugerat, enormă, fara formă/fond. o impregnai, te confundai cu ea, să intri. 

mă ghida un ecou**. un imn al chemărilor sau al aşteptărilor.

fugeam, fugeam, pluteam, mă transferam prin vânt (nu străbătându-l propriu-zis, ci mai eolian, în interiorul senzaţiei), prin timp, cu efectivitate.
simţeam duratele, ideile şi posibilităţile schimbându-se cât eu fugeam - vroiam atât de tare să ajung. 

mai erau două umbre lângă mine, unul din noi era un fel de creez-vânt-cu-mintea - mă ţinuse acolo, era rău-împletit-cu-rea, o hologramă de pilot ră(tă)cit şi atrofiat prin destine comprimate. crease vântul spiralat, străin, care ne îngrădea circular între spaţiu, sunet şi părere. 

cât răzbăteam inconsistent spre uşa/magnetul de nelinişti care la terminarea ecoului ne-ar fi lăsat acolo şi şi-ar fi dispărut intenţia, suspensia, motivul, ..vedeam cum e să nu poţi, dinăuntru.

eram absorbiţi şi expulzaţi în acelaşi timp - te duceai în toate locurile deodată, deveneai simultaneitate.

..apoi ne lua vântul. extrem de pline de vânt, lumea şi melodia de aici.

spre un final, după pustiuri şi răzbateri, 

am ajuns. 

lemn de sugestii şi esenţe.
eu şi cu umbrele hibrid-ideice, una puţin mai mică, aproape de copil, un fel de entitate protejabilă, alta mai voluntară şi mai filosofică - o parte veche, abiabănuită; o fantomă.

lemn întuneric. 

uşa, deschisă nu cu mintea, nu cu vântul - ci cu ceva atât de interior, de profund, de umbros, la graniţa conceptului cu inconceptibilul. 

am intrat prin ea, în ea, ca într-o scorbură de galaxii, imnul chemărilorînapoi terminându-se - era singura formă să te-ntorci, singurul mod de-a intra.

am luat cu noi doar fascinaţie dinamică; niciun sunet.

dar înăuntrul era mai pustiu decât afara. îmi pierdeam amintirile, îmi ştergeam locativitatea. prelungisem prea mult, stinsesem melodia - nu mai eram destul de eu, nu mai eram.., până acolo.

poate-ar fi trebuit să se închidă.

vismelodie

de foarte mult nu m-am trezit în locul ăsta - ca o religie greşită - aşa de îngrozită, c-o melodie atât de senină-n minte.

-

* ca lumina-personaj plutisăltăcioasă din jocul ăla (pandemonium? aşamulţianiînurmă), la-nceput.

** mi-l amintesc bine, de data asta. între m şi u, între enya şi ennio morricone.

- dealuri roşii -

în casa ta sunt dealuri roşii,
zile de răsărit cu apusuri în praguri,
pe patul tău de visuri adorm distraşi cocoşii
şi-n loc te trezesc harpe, cântate în şiraguri.

în lampa cu ninsoare aprinsă blând, se-adună

cascade despletite-n oglinzi cu tot ce-i drag,

ce larg îţi curg în seară - seara ca o minciună

ţesută din noiembrii, cu ace verzi de brad.

pe perna ta de iarnă, deschisă uneori

ca una care-aşteaptă promiteri din tavan,

îţi cad tărâmuri calde, tărâmuri despre nori

şi ceruri mate - straturi -, ceruri de paravan.

..în hornul învelit cu fum de levănţică

şi-au cernut vizuină măruntă doi coşari

care, în seri de mai şi-n nopţile de-ursită,

ţi-aduc în somn cadouri, călare pe-armăsari.

un braţ alb de mesteacăn ţi-arată alte vieţi:

tu-uri pozate-n spaţii secrete şi zburânde,

tu-uri lila, albastre, în seri sau dimineţi

ferite şi absente din minţile flămânde.

un sfeşnic viu, de ceaţă, noaptea te-mbrăţişează -

braţele lui de aburi deschid cărări de tei:

tei cu ramuri de suflet, şoptind nu mai fi trează -
te duc prin felinare în somn şi în idei. 

în casa mea sunt dealuri roşii,

cascade-n felinare şi seri de dimineaţă

în care-mi ninge lampa şi-n care-adorm cocoşii,

iar eu, lila, albastră, trăiesc în altă viaţă.

cu tei, 

harpe

şi ceaţă.

c/r - thorngrove, adelaide, australia.

sunt întunecoasă, m-am născut într-o iarnă albă şi întunerică. îmi place noaptea, îmi plac întreculorile - şi mai ales întreumbrele -, subtilităţile nezise, zăpada de la 4 dimineaţa.

îmi plac senzatiile reci, amintirile îngheţate, veşnice.

ramurile negre pe fundaluri opace, scânteile de pe jos când ai ochii ficşi şi înguşti, crăiesele, explicaţiile răbdătoare ale lui tata (pe sanie), liniştea zgribulită din plapumă, 

şi florile, ah, florile de gheaţă.