- străzi palide, plieri decolorate -

o persoană alùmică se urcă într-un tren. forma nelimpede a minţii, întinderea àpică a mâinilor, curbura glastrică a ochilor. şi-ntâmpinări neîntâmplate.
cu o valiză pernic-dantelată în care-şi vârfuieşte gleznele în înălţări subţiri, de consistenţa lui 1200, stă dreaptă, înainte să-şi reîntâmple rezidenţa nedecomandată. se uită după şuiere şi aburi, se costumează-ntr-o alură-a ei, crispată pentru alţii, familiară pentru aer.

în gară, rochiile celelalte stau îndreptate, înflorate şi betege, în recapitularea dogmelor estetice.
noi cumpărăm doar ce primim.

..în gară, alte valize şi-alte planuri, toate de-comandate. femei delapidate, femei care s-au măritat, multe din ele neiubite, multe cu-ovalurile feţelor împrumutate spre pastişe care vor deveni nu mai puţin, nu mai vioi ca ele.
înmaturate, de suprafeţe măturate.

de ce le-aş învăţa eu ce-ar fi să devină? nimeni nu m-a-nvăţat pe mine, iar eu devin. aproape imposibil, spre inadmisibil.

se urcă-n trenul ei miraculos - sublim, inteligent şi simplu, fără să calce alte vietăţi, fără să uite să-şi aducă-aminte, fără să crească cu nimic urbanizarea, douămizarea, flecarizarea, americanizarea straturilor altora.
ei stelele nu i-au scăzut - ei i-a fost cel mai greu, ei i-a trecut.
fără să îşi devină lut sau venit brut, fără să fi nerecunoscut câţi i-au durut. fără să fi nevrut.

copiii pe care-i are atârnaţi de-ncheietura mâinii, pe fiecare l-a salvat: de mame, taţi, de îngheţate neavute, de explicaţii necerute, de consolări sau de abrevieri telurizate.
i-a smuls din episoade şi i-a redat instoriei, poveştilor, mireselor, scenariilor împerfecţionate pe care nimeni nu are potenţa stoică să le-mplinească, cu toate că sunt împlinibile.

treci, lume, şi cât e de uşor să ne oprim aici, şi să uităm de cum. de ritmurile pe care nu le urcăm, de imediatul pe care-l respirăm, de la-ndemână, de involuntar, de o împărăţie clară şi organizată a lui mâine.

dar v-am salvat, şi-aţi fost atâţia - ingraţilor, suficienţilor, miopilor. mi-am rupt clincănitori din timp şi v-am zburat din ele aşternuturi, ca voi să vă opriţi la subţirimea unei perechi de mâini albe şi-albastre, la doar-frumuseţi de lună plină, la renunţări la complicaţii, la acceleraţii.

iar luna trece, şi cât e de uşor s-o vrei rotundă când o vezi rotundă şi parţială când e parţială, pe cât de cronologic e s-o ştii doar bidimensional, când ea s-a dezvoltat, de-atunci până acum, pe fiecare ax, cu fiecare ecuaţie pe care voi aţi vrut-o matematică, iar ea a vrut-o mult deasupra.
s-a elasticizat, şi dacă-n preistorii o credeaţi atimpică, ei bine, aţi sâcâit-o, aţi atins-o, aţi neştiut-o, până la aţi nevrut-o.
aţi obligat-o, aţi concretizat-o. şi aţi îmbolnăvit-o, atunci când nu aţi mai crezut-o.

ei nu-i alegi cuvinte aproximative.
pe ea n-o baţi la cap, crezând că-i o persoană, o stare sau un timp dintr-o cadenţă.
pe ea n-o urci într-o primejdie pe care-o vrea fără să-i fii armură totodată, în forma ei nu pui idei recognoscibile.
în faţa ei nu-ţi ceri iertare, nu defineşti umorul sau imaginaţia, doar fiindcă numai ea le ştie.
iar dacă nu vrea să le scrie, să le-nvie, e fiindcă doar ea ştie ceva mult mai bun, cum doar ea ştie cum să ştie.

..acum, când e atât de mult mai luminoasă fiindcă numai puterea ei o ţine vie, acum când nu mai pune grade în rotunjimi convalescente, abia acum nerecunoaşterile voastre sunt profane.

în tren sunt trenele ei sferice, pulsate, nedecomandate, şi fiecare adjectiv pe care l-a cerut un om vreodată e pus pe un perete-al ei, perete inventat de ea din imperfecţiuni şi zbateri pointillistic-e.
acolo sunt toate superlativele, fără nicio excepţie, fără valori valorice, fără aproximări consolatorice.

nuafirmaţii şi nuinformaţii.
perene, incomensurabile, şi-aşa cum voi nu ştiţi - daexistabile.