- de paye (pa:i) -

camera de culorile lui paye*, un lan de pantofi nuchiarbuni printre cutii şi conţinuturi ladurée, detalii de pe ambalaje de copertă şi un fundal de zmeură albăsprebleu. locatara e barbică, dar lumea ei nu, e vie - nu-mi mai găsesc propriile amintiri printre toate, în fiecare colţ se-adăpostesc petreceri de tiare, zile de şcoală şi potenţiale.

the tree-lined avenue, foşnind dintr-un dulap întredeschis, 

un geam azvârlit într-un colţ cu inconştienţe plisate,

cuiburi de acuarele pe coperte,

în lumea puţin rece, puţin caldă, de ambalaje de bomboană.

în altă parte de viu, spick sare pe mine scheunând, cum nu scheuna niciodată - e brick în el sau urmează să i se întâmple ceva, îl tot îmbrăţişez, terorizată, încep să strig, îl caut sub garaj, îl caut peste tot, e ploaia asta, sare pe mine şi vreau să-l tencuiesc acolo, lângă.

de-aici îmi cresc două roţi uriaşe, unduitoare, de bicicletă suflată dintr-o gaură de făcut baloane, şi-ncep să călătoresc uriaş‑unduitor pe‑un strat de aer de deasupra străzilor familiare, pe un deal de percepţie, între coroane de copaci, la înălţimea sunetelor, văzând birjari filmaţi de sus şi păsări-lăţi-lungilă pupând cornete sau adulmecându-şi unghiile, până..

de-afară strigă cineva: adult, have you forgotten what is sour?

-

* epuriţă bombonie, cu urechi flexibile şi detalii mirunice, stătătoare deasupra oglinzii.

- pe trepte de lumină-ntunecată -

mă întorsesem iar*. ma întâlnisem cu profa de română (~ o vrabie) la uşa dinspre cancelarie, mă întrebase o prostie (ce-mi face nasul). oana se străduia să îmi traducă ce nu înţelegeam din jur, într-o condică de amuzament nereuşit, tot vrăbiesc.

am urcat pe scările din spate, vrând să ajung la cele din faţă, auzind melodia asta. căutam traseele translucide pe care îmi plăcea să merg, fiecare amintire, intrare şi ieşire, fiecare început şi paşaport de stare.

cădeam** la uşa claselor, mă uitam înăuntru, unde erau huse albe pe bănci, copii mici scheunând şi învaţătoare din altă paradigmă răstălmăcite printre ei. îmi căzuseră inclusiv ochelarii (eram un fel de babătocilară căzătoare), mă prăbuşeam velin în adâncuri asenzoriale, într-o tristeţe fără balustrade.

codrin*** mă ridica, mă pescuia transcendent din adâncuri - pe-o scară lină, de-apropiere învelită - c-un stoicism fără cuprins de braţe. ca pe-un halat de velur, ca pe o frunză uriaşă, înecată.

mă ducea la un bloc de senzaţii foste în care umbra unui el liceenic redevenea înnorat-afectivă, ca un sacou de catifea bleumarin la lumina naraţiunii.

se îneca în înecul meu, se hrănea cu locul dintre gât şi umăr, aşa de cald şi de profund, încât ne esenţializa pe amândoi - un somn de cădereridicare atât de dureros, atât de adâncit.

mai erau nişte copii alături, din cei care se-ntorc fără să povestească, de culori preparate din umbrele de la cotiturile scărilor de şcoală. însă n-au mai contat - căzusem/mă înecasem prea lung şi prea nestăvilit la uşa primei clase, mă imortalizasem în setul de mişcări de grijă şi fluiditate cu care el m-a ridicat, văzul se-oprise, acusticul era doar praf de auriu trecut, afara era doar o pagină de roman anonim pe care nimeni nu-l citise, niciodată.

 -

* nu ştiu de ce mă-ntorc mereu la felii de adolescenţă, târzie sau devreme; e o fântână de senzaţii şi de vreri de o patologie inepuizabilă.

** ca gandalf, prin straturi de vieţi, de trecut, de intrinsec implodat.

*** codrinii sunt aglomerări solide şi temeinice de longevitate, grijă, încredere şi caldadânc - te iau cu ei, te respiră, te înţeleg şi te aduc, când ai cea mai mare nevoie. nu poţi să nu cazi pentru ei.

o poză pentru soare -

odată, când mă-ntorceam pe coclauri de la o pregătire la chimie, m-am întâlnit c-o poză dinspre soare. era de-un blond curat, copilăresc, cu ochii largi şi nestemaţi, ca două lacuri de octombrie. 
pe mine mă revăd în pantaloni largi şi 3/4, negri, două cozi împletite şi-un sentiment de infinit ducându-mă. schimbasem drumul cum fac deseori, exploram seara. amnezică, de vară. şi, cum coboţopăiam pe nişte scări din laterala unui corp pustiu de universitate, el.

nu mai ştiu dacă ne-am oprit sau am continuat să mergem, dar zâmbetele s-au oprit etern în locul ăla, în care faţa-i strălucea ca un tablou din dormitorul soarelui, iar potrivirile de orizont-pe-un-colţ-al-minţii se desenau atât de sincer şi de nesfârşit. poate n-am stat, poate doar m-am mirat şi am trecut. sau poate nici n-a existat momentul, dar e prea bine conturat să-l fi visat. 

n-aş vrea să ştiu unde mergea, dacă era blond sau lumină, mi-a amorţit doar raza unei plimbări eterne dinspre soare. căldura lui, căldura eventualităţii. 

l-am ţinut bine minte ani de-a rândul, unele scântei încă îi reînvie poza. 

dacă te duce viaţa vreodată să afli că-mi aduc aminte, scrie-mi. zi-mi cum a fost de fapt sau zi-mi de soare, mi-e dor de văzul cald şi înflorit, nelumizat, cu care m-ai ţintit într-o nuanţă kodak.

nu-mi dădeam seama că se întamplă-aşa numai o dată-n viaţă.

'come una stanza chiusa a chiave' -

un iulie dimineaţa în care răsfrângi muzică italiană peste pădurea celtică, iar totul e atât de relaxat. îi explici cuiva semnele din resemnare, comunici zâmbăresc cu porumbeii care se hârjonesc în grădina roşie, primeşti o poezie, pui continuitatea lângă efemer şi-ti dai seama de importanţele contrastelor*.
pietricele de soare care sclipesc pe frunze de sticlă,
un mesaj superb pe care l-ai trimis fără să te întrebi ce-nseamnă,
castanele aliniate de-a lungul holului care nu face decât să respire.

o zi sinceră începută trezindu-te de-a latul patului, picioarele complet afară şi aşternut coconizat (un pic sub pernă şi alt pic sub cap).

timpul larg, neabreviat, preţios,

secrete mici şi mijlocii spuse de vântul mereu-a-schimbare.

erai o intrare în drumul umbric, cortinat, pe care alergam aseară.

erai gara deasupra capetelor noastre, un tren olfactiv care se-oprea doar cât să înţelegi că există,

iar drumurile te vedeau, râdeau, îşi strângeau trena şi se ascundeau în alte locuri.

la mine-n casă n-or să răsune telefoane, nici televizoare,

n-o să am ceasuri, ore, covoare urâte,

n-or să încapă impozitele, impoziţiile, artificialitatea.

plecaţi din lumea respirată, oameni stresaţi sau anesteziaţi, grăbiţi, bronzaţi şi amânaţi, 

fără cuvânt, curaj şi emoţii fluente.

aşternuturi de aer, înălţări de fluier -

răsare yucca într-un salon alb şi perfect,

un cavaler descălecat îşi inventează spada în oglindă.

teii se joacă de-a pini pânditori,

îşi dantelifică parfumul liber în sfere topitoare.

o zi sinceră continuată acolo unde figurile obosite se-adapă cu intrări neprevăzute,

te-ndeamnă s-o găseşti şi o găseşti - e 16, se opreşte. nu te-aştepta, dar te aşteaptă-acum,

(she thinks the universal key is unity, you think it's unicorns)

nici ea nu ştie sigur dacă culorile nopţii sau albul, 

dar vorbiţi amândouă repede, fără defense sau surdine,

voi care credeţi în firesc, în înţelesuri-frumuseţe,

legate într-un colier de revelaţii simple, simultane. 

iar seara..

seara iar nu se mai vede,

e-un colăcel de îngheţată devenită versuri,

steluţele împrăştiate de pe jachetă în lumea de umbră.

    

-

* aceeaşi jucărie poate rămâne lângă gard, aruncată, sau poţi s-o foloseşti ca pe-un binoclu magic spre cu totul altă poveste. 

cum poţi să te mai umpli de lumină dimineaţa, dacă nu-i niciodată noapte?

- hanorace haìne -

valentiiiinaa!

n-am încercat în olanda - găsesc pe-un raft de frigidercămară praful ăsta ierbos şi cumva îmi cade în nas. mi se lentifică lumina şi reflexele, sunt înapoi în camp*, dar e un camp mizer, hippie, mult roşu, atraseic.

mă întalnesc c-un porc (destul de agresiv) care-şi sprijină râtul de piciorul meu (destul de derutat), comunicând cu el (picior, derutat) într-un repertoriu de grosimi sonore.

mai merg; toamnă uscată, fără perimetru. se-ntinde ravenhead-ic, cu o textură de fân, pe orizontale destrămate.
pâlcuri de zgomote difuze, drumuri fără cărare. împărăţii fără stare de agregare.

mă întâlnesc apoi cu o căruţătelemac răsturnată; călare pe ea, o artistă de ierburi. eu râd căscat şi lent, doarsuntdrogatădarsunteu,n-osă-miignoramuzamentul. 

ar vrea să-mi ofere şi ea prafuri uscateperaft, dar vede repede că sunt cam prafuscată şi continuă să se aplece, c-un aer oarecum complicitar, strângându-şi fânul inhalabil din jurul telemacului răsturnat.

începe o pădure roşu-verde-auriu, în straturi de-adâncime. ecouri de lupul rău şi haos meta-adolescentin** pe ici - pe colo. 

ajung la un lac îngheţat, între timp recunosc participanţi la foste petreceri eşuat-asinine din liceu sau de mai departe: se-nvârt în jurul meu şi mă miros ca niste harpii, 's-a drogat asta', mă prind şi mă fixează de un pat, ..un fel de complot al tuturor gratuiţilor. 

din faţă, lacul îngheţat se uită la mine static, prin mascarada de buline (ecouri-buline). îi explic plictisit şi latent că nu vreau apă, în timp ce ei continuă să mă cerceteze, de parc-aş fi o pagină de pe tărâmulcusurprize descoperită pe gaura cheii.

pe unii nu-i cunosc, dar îi cunosc, cei mai mulţi par pelerine furate din recuzita unui film scufiţa-roşie-gone-punk. într-un târziu, apare 'fratele unei prietene' (scufiţa însăşi) - o apariţie androgină, cu culoarea şi semnificaţiile murdărite. 

cineva îi pune pe toţi să traverseze lacul, unii cad, alţii se dezbracă sau cântă, eu mă ascund dupa hanorace urâte, narcofilice, apoi dispar cu încetinitorul şi reajung pe drumul roşu-verde-auriu, care continua să se usuce cu ecouri. 

ma-nhaţă două creaturi încrucişate între iederă şi gumă de mestecat, de data asta (cu capete şi hanorace, iar). şi strigă cât de tare pot: 'valentiiiinaaa'..
dar mi-e prea somn, îi las să mă ducă înapoi la lac. sunt o monedă de şantaj, vor să mă prind sub gheaţă.

nu ştiu dacă ajung la valentina sau sub gheaţă, nu am răbdare să mă lămuresc. pe tronul dinaintea lacului, pe care mai devreme trăgeau hanorace haìne de mine, acum se înghiontesc un fel de heruvimi-rebut, subsumaţi noţiunii de hanorac şi aleatorii. 

pădurea se recalculează, se frământă, lacul se dezgheaţă, apoi îngheaţă înapoi. 

ei chiuie, se luptă-n acţiuni nemotivate, dezarticulate, mai repede, mai lent, praf, fân şi o ilaritate fadă, fără complement.

-

* hayward, massachusetts.

** 'the perks of being a wallflower'.

- oricând -

oricine şi oriunde-ai fi,
oricine şi oriunde ai fi fost,
sau oricând ţi-ar fi vara,

să nu uiţi să te uiţi din când în când la stele, noaptea.


don mclean - 'vincent (starry, starry night)'

cred -

cred în drumuri care duc undeva fiindcă eşti tu şi fiindcă eşti acolo. 

cred că lumea se poate termina pe un pod de octombrie şi reîncepe într-o peşteră în care te blochezi cu cineva, doar ca s-ajungi să îl cunoşti.
cred în scopuri elastice, atotcuprinzătoare.
în rosturi.

cred în intenşi, în luminoşi şi în romantici.
cred in adaptabilitate, în zi şi în noapte.
în subiectivitate.
în eternitate.

cred că e esenţial felul în care vezi şi găseşti, nu numărul celor găsite.
cred că poţi rămâne o veşnicie acolo unde simţi.
cred că alegerile se fac - nu se aşteaptă, nu se tergiversează.

cred că oamenii îşi fracturează/eludează spiritele, prin cotituri greşite.
cred că ordinea celor care au fost sau vor fi primii, ultimii, e aproape aleatorie.
cred ca istoria i-a neglijat şi i-a-ngropat prea des pe cei mai buni.
şi-ncet, aşa cum suntem azi, cred c-au să înceteze să existe.

cred că academia e o curbă derapată şi neasigurată pe care-a apucat-o ruşinos drumul cunoaşterii, condus de un şofer fără permis.
cred că toate cărţile de nepoveşti sunt redundante, calpe şi - într-o lume de proiecţii - ilegale.
cred că orarele pierdute-n săli de curs şi-n titluri auxiliare sunt nişte vaze sparte pe care le-a distrus un copil prost, iar părinţii i-au luat apărarea.

cred că suntem josnici şi.., de fiecare dată când nu luăm apărarea copiilor deştepţi, de orice vârstă.
cred că nici 0.004% din lucrurile spuse nu merită spuse (în schimb, atâtea altele rămân fosilizate sub pragul hipermetropiei, al agnoziei sau al laşităţii).

cred că-i o glumă ca, atunci când încă eşti spontan şi plin de revelaţii, să nu fii ascultat.

cred că ne naştem doar ca să ajungem tineri.

cred că-ţi distrugi viaţa când faci copii sub 25 de ani, fără să fii convins că-ţi poţi concesiona destinul complet, atât de devreme.

cred că valorile adevărate sunt atât de rare, încât lumea nu le mai poate suplini decât promovând contrarii.

cred că, de fiecare dată când cineva îţi atribuie o poreclă luminoasă, învie un pitic pe care l-ai omorât demult, din greşeală.

cred că cele mai spectaculoase poze erotice se fac cu sufletul şi trăiesc veşnic.

cred că cele mai multe imagini nu zic nimic, deci n-ar trebui să existe.

cred că lipsa de sensibilitate, de empatie şi de pasiune e primul sinonim pentru ratare existenţială. al doilea e aroganţa.

cred că, cu cât stai mai puţin sub stele să te gândeşti la ce a fost, la ce va fi, la ce nu este, devii un eşec mai monumental.

cred că permisele, brevetele, certificările ar trebui să fie date numai cu ochi închişi, de vrăjitoare din lumini care aud fără cuvinte.

cred că anii cei mai frumoşi se estompează şi se scurg în locuri şi în fapte insuficiente, din lipsă de autenticitate.

cred că cei care caută celebritate, popularitate, sau să-i conducă directiv pe alţii au fost şi riscă să rămână arizi şi ocoliţi de sensurile vieţii.

cred că e crud - şi cosmic nescuzabil - s-ajungi unde visezi când eşti deja bătrân şi obosit, şi-ai încetat să vrei cu-adevărat (să fii, să te confunzi, să urci în infinituri).
cred că suntem construiţi pe principiul plăcerii - nimic din ce e bun nu poate fi greşit (decât, poate, dacă-i mai rău pentru un oarecare altul).

cred că ajungem toţi la fel, dacă nu ne oprim adânc, să zicem nu.

cred că suntem abominabili, de fiecare dată când realităţile şi relativităţile devin obişnuinţă.

cred că, cât încă plătim taxe, comunicăm cu cei de care ştim că fac lucruri (şi mai) greşite, ..suntem o specie ectopică, neverosimilă şi condamnabilă de orice curte de apel supremă.
cred că cei care ar vrea să locuiască în păduri, sub ceruri de vată de zahăr, cu simţurile larg deschise, iubindu-se pentru potenţiale.. n-au nicio scuză că n-o fac.

cred că, dacă ar coborî azi pe pământ o populaţie extraterestră să selecteze prodigioşi telurici, n-ar mai găsi rămaşi nici zece.

cred că ignorăm cele mai multe semne care ne vin şi ne arată, din pură inerţie.
cred că lumea e mult prea mare să cuprindă atât de puţine alegeri.
cred că ajungi pe deplin satisfăcut doar atunci când nu mai ai crezuri şi aspiraţii.
cred că adevăratele subtilităţi nu încap în niciun repertoriu lingvistic, fiindcă altfel nu le-am putea simţi.
cred că tot ce e distonic, disonant, distopic pe lume e făcut exclusiv de oameni.

cred că timpul pe care nu-l avem e echivalent vinei noastre.

încă o poartă, lângă poartă -

am copii în jur. care ţipă dimineaţa, cât se joacă (pe o trambulină, în dialecte diverse), şi-mi aduc aminte de plaja pe care-o auzeam ca pe-un ecou de pe planeta pescăruşilor, dintr-un balcon de mare complet dezamorsat de griji.

în pin, în vârful pinului, un cuib de berze? ciori? de dragoniţe magice, de nişte mâneci cu aripi pe care toată lumea e prea obosită să le vadă.

pe fiecare geam se odihnesc icoane transparente, mereu altfel - tot timpul noi, tot timpul vechi, tot timpul vii de timpuri.

antenne bayern, 'rhythm of my heart’. acum prea multe anotimpuri, era mai. aveam o rochie puţin de pescăruş, puţin de pinguin, roşu cu alb - mai târziu mi-a rămas mică şi-am luat-o pe-a omuleţului, negru cu alb (în rest la fel); n-avea acelaşi farmec.

..aşteptam musafiri, o zi în care izbucneau primii trandafiri din boboci în flori împroşcate - o tufă în particular părea să fie mereu prima, imediat lângă brad, înspre cărare, alături de o altă tufă (roz) din care mama nuna făcea dulceaţă, sirop, şi deseori poveşti pe care le credeam, invariabil.

încercam să pun masa, atât cât reuşeam să-mi păcălesc predispoziţiile spărgătoare. televizorul aprins, în care o fetiţă sărea coarda/şotroane într-o faţă de uşă venită cu vântul dintr-o poveste mai simplă: mama în casă, bucătăria luminoasă; terenul nesfârşit, de aşteptare; zgomotul uşii deschizându-se, anticipat şi drag, un afrodisiac despre bomboane aromii, apropiate; eu fulminând afară, în vremea galbenă-portocalie voalată de-o furtună gri, prietenoasă.

never will i 'know', for i know my precious home,

..o altă poartă, lângă poartă.

ieşeam, ore în şir, de una singură, pe lângă curtea-din-colţ-de-lalele, vis-à-vis de oana. coboram pe partea cealaltă, într-o transă de invincibilitate cu fiori, văzându-mă-ntr-un film, cel mai bun film din lume, eu eram eu şi nimeni nu înţelegea,

dar era bine.

creşteai, cu unele. te dezlegai, cu altele. desene animate, spirit bătrân, represărat în secole.

cu fiecare mână de copac care-mi trece prin păr, le reinvoc, le reaştept, le regăsesc şi le revendic.

le văd, în pin, în vârful lui: sunt păsări albşinegru, pinguiniţe delicate cu mişcări glisat-veveriţice - e-al lor cuibul prea mare,

aerul de parfumuri. 

- fioros -

răspund la telefon: 'xee-na', 'aaxaar' - îmi tot boţeau, calitativ şi fonic, numele, din scopuri pur ostentative. 
temperatura afectivă îmi scade imediat sub 0 grade, şi-apoi, pornită pe cei care au timp dar niciodată scop să sune, făcându-se că nu ştiu cum te cheamă, am zis ba şi-am închis, într-un acces/raport contrariat eficienţă-cetâmpiţi. 
ba = pa. dar a ieşit ba, iar eu am rămas cu o frustrare bâlbâită, deci nu-s în stare să fiu elocventă nici într-o silabă?

acelaşi vis, scena c-o stradă mai sus şi la dreapta. o haită de adolescenţi ai străzii îi hărţuieşte pe mama şi pe tata, cerându-le ceva obscen. unii au un fel de şaluri-basmale pe capete, alţii - tunsori înspăimântătoare, din cele care-ar sparge pe loc o sticlă la-ntâmplare şi te-ar înjunghia cu ciobul principal, fără motiv. odată cu venirea lor, copacii din gradină - negri, şi-un vifor înfundat care făcea ca totul să se mişte fără mine.
aud din cameră tevatura, mă cert cu caţiva dintre ei de departe (ei stând îngrămădiţi pe hol), direct şi curajos, fără să-mi pun problema că m-ar putea asalta şi înhăţa într-o secundă.

pe unul din ei îl cunosc. a fost în casa mea, odată - acum e fată, îmbrăcată într-un albastru strâmt, strident, dintr-un fel de latex cu stele (părţi din puţinele visuri pe care le-a păstrat), murdară pe faţă, pasiv-agresivă.
în toiul peroraţiilor mele despre cât e de josnic, facil şi deloc original să-şi arunce vieţile şi ambiţiile pe geam atât de ridicol şi de devreme, ..îl văd pe el (/ea) pe geam, trăgând de ceilalţi să plece. ştiu cum îl cheamă şi cum ar trebui să-l strig, dar acum e opusul a ceea ce-am iubit la el; şi pe deasupra, fată. 
aşa că îmi transmut înverşunarea dintre copiii stradali disponibili către uşă - pe care tocmai ieşea, grăbit să nu-l suprind acolo, să nu cumva să-l cred în stare să îi mai pese de ceva. 

o fată bleu-albastră, şatenă, deşănţată, cu un corp normal.

laşule! îi strig din pragul uşii, tare, acid şi convins.
moment ilar, în balansoar de atitudini: nu înţelege. 'ce-ai zis?', cu o expresie contrariat-otrăvită, vădit înrăită, oscilând între a mă izbi de-un perete (xee-na) şi a-şi băga o seringă în venă.
(un fel de rhett butler, take two: n-ai auzit ce-a spus scarlett din pragul uşii, întoarce-te şi-ntreab-o - deh. cine ştie, doar n-ai să stai să te întrebi, pe urmă.. şi-apoi continuă să pleci, la fel de dramatic.)

laşule, repet apăsat, răspicat, pe-un ton mai jos, uitându-mă ţintit la ea.
o văd cum scuipă foc pe ochi, îmi zice-n treacăt 'viffu' (..sau ceva similar) şi-ajunge într-o fracţiune de secundă la poartă, moment în care observ că ea - şi ceilalţi - îmi vandalizaseră casa, scriseseră 'vifu 2006' (c-un font pe care numai eu l-aş recunoaşte, fără sens, lucios şi plasticat) şi, dându-mi seama că nici eu nu pricep ce mi-a zis ea (ilar, din nou, şi balansoar), întreb, cu un dezgust mocnit pe linia-ntrebării: de ce nu mă înjuri direct?

nu e nimic, în rest.

chiar când trânteşte poarta, cu faţa şifonată de-o-nverşunare dulăiască, răspunde printr-un rânjet-şuier delăsat, dar fioros: 'c'crezi că-nseamnă vifu?!'

ultima scenă în care o văd - îndepărtându-se de poartă, râzând şi huruind vulgar în cercul ei de huligani, cu spatele pictat în albastrul circar şi stelele-kitsch argintii, ..întorcându-se într-o piruetă demonstrativă şi aruncându-şi ţigara abia aprinsă pe mijlocul străzii, spre uşa din care dispărusem.

încape într-un degetar, ar zice un regizor cu simţul continuităţii.