comunicare, joc. expresii, expresivitate.

mi‑aduc aminte un joc cu biluţe de sticlă, al căror scop era să le ţopăi în capătul opus de stea cu cinci sau şase capete — uneori aveai satisfacţia unor salturi peste alte bile, alteori te trezeai cu toată configuraţia şiroind pe sub masă, şi‑ţi mâncai degetele întrebându‑te câte s‑au rostogolit definitiv sub pat. ‘terenul’ era de carton, culorile erau mai sincere, neplasticate, biluţele în sine aveau ceva poetic înăuntru, o pană fluidă încremenită ca un suflet opac într‑un corp transparent, încât niciuna nu era identică cu alta.

‘marea îngheţată’, ‘baba oarba’, ‘sticluţa cu otravă’. ‘ţară, ţară, vrem ostaşi’, ‘zânele şi zmeii’, ‘raţele şi vânătorii’. mikado, remi, badminton, minigolf, elastice şi corzi în nuci sau în salcâmi, şotroane, desene pe asfalt (nu mai e voie) sau dibuitul globurilor ascunse într‑un colţ secret de brad. mai târziu, pantomimă, ‘adevăr/provocare’, ‘killer’. flirturile. dansul. jocurile sociale, jocurile de societate.

îmi mai aduc aminte răvaşe. caleidoscoape. desene animate diafane, de o episodicitate intuitivă, instructivă, cu coerenţă între cadre dulci şi replici iscusite. mai departe de simulări şi de virtualitate, mai aproape de natură (umană) şi de senzorialitate.

jocul cu vântul. cu o aţă. cu norii. cu senzaţiile.
atâtea altele, improvizate.

aş vrea să cred că mai există, deşi, mergând pe lângă blocuri tot mai neglijate şi pe asfalturi tot mai prăfuite, printr‑o natură fărâmiţată sau de‑a dreptul extirpată, mi‑e greu să îmi imaginez cum ar putea un grup de 5, 10 sau 20 de copii să‑şi mai găsească ascunzători — verzi, bucolice, ..de ce nu, nutritive — pe tărâmul pisicilor abandonate. şi al gunoaielor intrate în rutină. şi al urbanizării fără graniţe.

contribuiau la echilibru, toate. mental, vestibular, nictemeral. 
suntem plini de valenţe, de ipostaze şi de invitaţii din partea propriei identităţi — jocul ne‑ajută să le descoperim, să le respingem, să le acceptăm. sunt roluri sociale de probat, situaţii ipotetice de cântărit (despre umanitate, generozitate, scopuri, despre reajustarea uneltelor de supravieţuire, când nu sunt corespunzătoare), atâtea sentimente noi de îmbrăcat, şi toate în mişcare. fiindcă a interacţiona mai târziu e un proces dinamic (puţini din noi ajung să cuprindă activ realitatea asta), un flux şi un reflux continue între persoane, spaţii, percepţii şi contexte. dar mai ales, e o maree personală, un exerciţiu de perfecţionare a propriei personalităţi printr‑o negociere neîntreruptă cu ea însăşi — cum altfel ajungi să‑ţi placă cine eşti, dacă nu ştii de unde şi cât ai crescut? cum altfel îţi dezvolţi mândria (nu orgoliul), dacă nu urmărind ceea ce numai tu poţi face, în loc de‑a însuma elemente native sau conjuncturale date?

pe lângă nevoia instinctivă de mişcare şi de descoperire, se declanşează aici moduri, o anumită calitate — în a te dezvolta, în a cunoaşte lumea; în a empatiza. de asta, un monitor ermetic şi o situaţie vizibil simulate (jocuri pe computer/playstation) n‑au să mimeze niciodată eficient natura, atmosfera, senzaţiile veritabile de expansiune, îndemânare, viteză, potenţă tactică sau fizică. din joc vine imaginaţia, idealismul, pasiunea, arta; diversitatea, intonaţiile.

uneori se sparg lucruri. alteori se strică oameni. a alerga înseamnă, însă, a încerca, a vedea cu alt ritm, a cădea pe o margine sau a ajunge. niciuna dintre ele nu e inutilă.

pentru copii, jocul e sens. sens vertical şi existenţial, semantica universului în crescendo. însă, aşa cum nu există o limită concretă de demarcaţie între copilărie şi maturitate, nu poate exista nici punctul în care a te juca devine redundant sau ‘infantil’. fiindcă, oricât am creşte şi oricât ne‑am perfecţiona, nu putem fi prea buni. nu ne putem opri din a proba valenţe, situaţii, sentimente. nu ne permitem asta — poate aşa ni se explică cum, de multe ori, ajunşi la vârste cenuşii şi rezemate, cotim din nou spre sensurile simple, spre primitiv, spre autentic. odată obosiţi să imităm, să ne automatizăm vicariant, să ne alienăm instinctele.

pentru adulţi, jocul stă cel mai des în metafore. în îmbinări de sensuri însuşite în perspective şi în evadări; interiorul realităţii e prea strâmt să nu ieşim din când în când, să nu ne‑adăpostim în deviaţii. pe de altă parte, categoriile de joc sunt greu de demarcat aici, e‑un exerciţiu de fineţe. există riscul de a rămâne într‑un joc de imaturitate necioplită, un joc fără substanţă şi reguli solide, care se cheamă superficialitate. există riscurile blocajului în ofensivă sau în defensivă. dar riscul fixităţii propriu‑zise, al cantonării, al canonizării, e mai mic.

oamenii arată altfel, din joc. sunt mai ghiduşi, mai reuşiţi. dispun de resurse pe care în afara jocului şi le refuză. revin la cine sunt primordial, recunosc ce le place. se făcea că eram liberi, că lumea se reconstruise din copaci, zile fără program şi zboruri către ţinte mult mai colorate. pe când aveam un echilibru — mental, vestibular, nictemeral.

e simplu, avem nevoie să ne jucăm şi să‑i vedem cum se joacă. în sens contrar aplatizării afective, în sensul libertăţii, al înţelegerilor largi şi al adaptabilităţii — al zonei din afara perimetrului personal testat şi sigur.

ca să ne relaxăm, să ne dăm drumul. să câştigăm, dacă nu altceva, măcar tăria de a spune cu naivitate ‘nu ştiu’.