- haihui -

într-o lume de brioşă
scufundată-ntr-o sacoşă,
s-a trezit un spirit-fată
din puf alb şi ciocolată.

a crescut pe o hârtie
strânsă cu acordeon,
s-a umflat a păpădie,
s-a pierdut pe un peron,

şi-a găsit lâng-o vitrină
de patiserie fină
o măsuţă de grădină
- cu tulpina balerină, -
unde-a stat; poate puţină
aventură lângă trenuri
ar putea azi să o ţină
laolaltă, între vremuri.

..din măsuţa ei înaltă,
caută-mprejur o lume
despre drumuri, despre-o altă
viaţă de brioşă. spune,

trecător prin destinaţii,
câte brioşe se-ascund între staţii,*
în acordeoane-hârtie
mirosind a păpădie?

-

* nu contează ritmul, m-mn.

altfel de tom

îmi place de cum îi place de mine, perpetuând un interviu februaric, iepuresc, când - imperativ fiind să rămân sobră şi formală - am râs o oră plină într-un dialog-război contra formalităţilor, locvace şi-ameţit, inconştient.
a înţeles de-atunci, aşa cum înţelege-acum - fără să ştie mult din cum sau cine sunt - ce zic, ce cred, ..c-aş zice-oricând ce cred (reginei, lui sau unui cal pribeag), că adevărul, (chint)esenţele, senzaţiile nu sunt înlocuibile, nici astupabile de cadre. că hegel era un împiedicat.

mă ţine între ei ca pe genunchi, prin numai câteva dezbateri rămase necontaminate de dogme, clişee, convenţii; în ele îşi articulează plăcerea nedisimulată de a vedea şi şti ce-s tinerii de azi - cei care vor să distileze, cei care cred în ei şi-n rostul lor, în motivele vieţii şi în plăcerea de a fi.

îmi pare rău că-i pare rău când uneori nu mai pot merge, marţea, şi nu-l aud direct zicând 'i'm so glad you could make it', pe tonul lui de şemineu pluşat dintr-o mansardă cu castane. şi l-aş trăda, dacă aş prefera să merg altundeva în timpul lui (deci nu-l trădez), fiindcă el nu îl are, dar crede în cum îl am eu.

e în căsuţele cu moţ cărora le-aş fura paharele-argintii de pe pervazuri,
fiindcă gândim la fel, şi cum să nu îi râzi cuiva atât de-apropiat prin a fi traversat - fidel şi răbdător - aceleaşi straturi ideatice ca tine, vizând justificarea aceloraşi concluzii preştiute?
dreptatea nu-i subiectivă, e una singură, şi doar câţiva pe lume o pot şti.

şi-atunci l-aş auzi cântându-mi 'blessed' (elton john, bineînţeles), pe-un jilţ de catifea verde închis, blând şi contemplativ,
cu ochii lui moi şi subţiri,
iar când ar deveni prea trist, i-aş dansa '(dreams are my) reality'.

mă vede, când nu sunt atentă; mă cheamă înapoi din buclele-n care cobor - atât de fin şi de curtenitor, încât nu-mi pot tergiversa revenirea.

'that brain of yours, that energy' - şi i le dau, fiindcă el m-a adus aici, indiferent cât de şocant şi de-aiurit am râs la interviul iepuresc.
e-o lume de adolescenţi, a noastră,
iar el, deşi cărunt şi deloc aiurit, deşi cu titlul lung, forţat ca un rulou de babeţici pe un bust de romantic, e tot la fel de-adolescent,
adânc, nostalgic,
râzând copilăreşte când râd eu, şi râzând tare,
cu degete tot lungi, cu pălării masonice, cu cămăşi roz (nicicând efeminate) sub pardesie-vrăjitori.

..aşa ştiu eu că trebuie să fie un profesor.
şi-aşa mă conving cei ca el că iepurii lipsiţi de autocenzură n-ar vrea să devină vreodată profesoare.