- cornurile -

dacă la fiecare geam ar fi expuse cornuri, întâlnirile de sub ele ar mirosi a păduri de mărar şi a mici dejunuri.

cornurile sună sau fumegă franţuzeşte.
cele care sună nu mai sunt relevante.
ar trebui să se vadă, aşadar, exclusiv cornurile care plac, fiindcă oamenii se înnebunesc după reminiscenţe francofile.

am să încep să-i întreb pe unii, pe cei mai boemi, de ce ţara asta de formă scăpată pe jos a iubit atât de tare şi de depersonalizant franţa, iar acum o regretă la fel (de ce şi-a strâmtat cândva capitala până la o asemănare, de ce a pus în buzunar atâtea cuvinte cu final în -en, -in şi -ant, de ce şi-a vopsit cafenelele în muzici şi în bulevarde emulant-eliziste, în loc să fie doar ea, ridicată de pe jos şi fluturătoare ca un steag nestrident).

deci oamenii se înnebunesc după cornuri.
întrucât lucrurile considerate înnebunitoare de cei scăpaţi pe jos sunt puse în geamuri (flori, haine, decoraţii de iarnă, capete), cornurile ar trebui să crească agăţate de rame. sau ramele ar trebui să se producă cu cornuri ataşate.

atunci îi vom fi furat, poate, ţării-prototip un deget.
irigat de o încheietură hipotonică, însă, ar face prin adeziune celelalte degete să pară pianiste, nu nişte borcane care se cred vitralii.

atunci ar începe cei scăpaţi pe jos să caute definiţii şi să găsească din greşeală celelalte cornuri, care miros a copaci de mărar.