- în cutie -

ea trăieşte într-o cutie albă cu mirări, unde ceilalţi plâng în candelabre şi trec pe scări din visuri în seri.

becurile lor atârnă imaterial în pete luminoase care le absorb mersul. doi câte doi, îşi povestesc amintirile care nu s-au întâmplat ieri şi filme cunoscute, nu neapărat inventate. poveştile le ies din puls şi cad pe tobogane moi, în plutiri intime.
mirările boltesc drumul, îl strecoară şi-l pixelează ca o sticlă topită.

în cutia ei nu încap intruşi. dacă nimeni nu se cunoaşte, toţi îşi încălzesc gândurile sub aceleaşi bolţi iernatice şi toţi împart acelaşi puls.

visuri în seri(i), ale străinilor intimi.

- somnul dintre opt şi nouă -

pe uşă se fugăresc nişte note cu nişte suspiciuni şi pe ambele le acoperă un stol de idei zâmbăreţe, de parcă ar fi lăsat umbrele la mai multe colţuri de stradă, cu bileţele lipite de mâner. bileţele pentru oricine.

carneţelul în care trec unele din ideile zâmbăreţe stă în formă de coif de o parte a mesei şi se înclină odată cu pinul către cireşul vecin.
ideile zâmbăreţe sunt mai şubrede zilele astea, când au nevoie de umbrele şi nu le pot aşeza unde le place, cu bileţele pentru oricine.

mai sunt picături care nu cad nicăieri, curg si se dizolvă misterios între jos şi pe jos, fenomen frustrant şi nefinisat ca viaţa unei fete torturate de un psihopat care nu va fi niciodată descoperit.

sunt sigură că există în picături zeci de corpusculi de viaţă încuiaţi în captivităţi infinite, care ar putea ieşi şi crea cascade tăiate jos, însă preferă să aştepte să intre hipnotic în somnul cuiva dintre opt şi nouă.
aşa, nu mai sunt apă. sunt vii.


despre corpusculi de viaţă: umbrelele isteţe obişnuiesc să se adune pe o stradă rotundă dintr-un oraş mare în care n-au mai fost. fiecare aduce cât mai multe gânduri vii*, fiindcă gândurile cad în sus când plouă, iar umbrelele le prind.

când cele mai multe gânduri adunate sunt bucuroase, ele sunt împinse în sus prin ploaie, ca de pe o trambulină, şi se agaţă de nori. pe care-i colorează. dacă norii sunt, deci, plini, înfoiaţi şi coloraţi, - chiar dacă imperceptibil - înseamnă că au adunat o mulţime de gânduri bucuroase şi se bucură în jos, în nuanţele minţilor care le-au dat.

când tună tare şi vin furtuni largi şi aritmice, norii sunt cei mai bucuroşi. beau multă apă şi râd. gândurile adunate de ei sunt intens bucuroase. iar ei sunt graşi tridimensional şi invită la inventat forme.

dacă sunt omogeni şi împrăştiaţi ca nişte valuri de alifie, gândurile sunt supărate - iar norii vor să adoarmă minţile supărate. se doarme dependent şi satisfăcut, atunci.

iar dacă adormi în ora de după opt seara, din cauza lor e nouă.

-

* gândurile vii nu le pot lipsi celor făcuţi din corpusculi.
la fel cum nu poţi să asculţi pianul de aici fără ele.

- frappé -

la vale se alunecă pe bezea lucioasă, albă cu şireturi vag albastrui şi vag portocalii.
pe laturi cresc clopote-fruct, bezelice şi ele. alunecoase.

deasupra e un geam întins, departe.
norii sunt pe jos.

înainte se fuge după o persoană cu capul ghemuit, înfofolit, care merită plesnită cu măturele moi.
înapoi se merge cu cada.


se chiuie şi se aleargă, iarna fugărind uliţa şi uliţa fugărind alte uliţe.

tot ce se întâmplă e alunecos şi vioi, înainte şi înapoi.


ar putea fi o nuntă a unui bulgăre cu o bulgăriţă, pe un lac înclinat pe care ideile pot patina în ambele sensuri.

ar putea fi vacanţa unor albuşuri cu zahăr în care s-a turnat lămâie, cer şi forme de gheaţă de geam.

ar putea fi un frappé făcut din pluş cu valuri, sticlă şi aurore boreale.

- eclipse -

e fratele tău. vitreg? asta nu e foarte important.

trăiţi în acelaşi orfelinat şi aveţi părinţi agitaţi şi uituci.

tu esti atentă la el, el pare prins de lume cu o singură latură, celelalte trei intrând deja acolo unde e prea complicat. e un fel de heathcliff al cărui macabru a devenit filosofic.

pari vulgară, uneori, dar relaţia asta te vrea aşa, necizelată şi foarte dependentă.

ţi-ar putea zice, probabil - dacă ar şti şi el cât te iubeşte, dar nu-şi dă seama decât că trebuie să te oprească, dacă trebuie să pleci.

tace la fel de sihastru şi pe dinăuntru, e dintre oamenii care nu-şi ascultă gândurile, despre care nu poţi înţelege de ce e indiferent.

poate e vorba de abrutizat.

poate doar de indiferent.

dacă ţi se pare că e preocupat de tine, nu scapi niciodată de gândul că pare.

nu spune, doar pare aşa - şi de obicei când nu contează.

te opreşte, totuşi. o face scurt şi adânc.

sunt puţini cei care ştiu să se oprească unii pe alţii.

v-am văzut în spatele unei maşini, stăteaţi în formă de plus. cum aş vrea eu de multe ori să stau, în tăişul unor stări de eternitate minutară pe care definirile le strică - total lăuntrice, ale căror rost şi rest dispar, dacă încerci să vorbeşti.

aş vrea să vă absorb liniştea lungă şi anxioasă pentru tine, largă şi opacă pentru el, dar stările ca asta îmi plac lăsate în plus.


naratorul (care vede şi arată, niciodată nu spune) mă desprinde de voi, arătându-mi într-o eclipsă cum:

cărţile ajung şi miros a iepuri.
fotoliile încep să semene cu coroane,
vinul - cu ploaia, uşile cu peşteri, geamurile cu delfini, holurile cu curcubeie.

- one minute before recalling -

this dream puts away its cover,
tucks me into someone's eye
ten times blurred, then ten times slower
pours it from his self in mine;

twenty street lamps it recovers
from a lane like any other,
foresees paces, sharpens curves,
hems in oxygen to urns.

five words pass through uttered callings,
some ten thoughts that weren't there
grow ten minds that now can bear

- five seconds after recalling.

- blocaţi în locuri finite, zise idealuri -

când am plecat, a fost dintr-un loc oblic, o cameră pe-o parte, pe pereţii căreia alunecau măsuri impare de tipar decorativ reliefat, viu, care invada aerul şi forma o sărbătoare pe care n-o ştiu încă.
camera se alungea spre cineva parşiv, cu informaţii false.
părea o înmormântare.

apoi am murit, sau am vizitat locul de după. era plin de camere normale, majoritatea pentru copii, total neasemănătoare cu camera uriaşă şi complicată în care am crescut.
erau mici, simple, pentru copii de dulceaţă, copii portocalii şi bleu cărora le place aerul, care nu prea vorbesc, care au prea puţine jocuri.
ei lipseau, iar camerele lor erau concesionate forţat pentru atingerea unui scop nobil.
turul lor e o plăcere pe care o anticipez dintotdeauna.

a doua avea ascuns în perete un întuneric plin de îngheţate (mediocre, la rândul lor): alb cu galben, roz cu gri, îngheţate făcute cel mult să-ţi placă.

marissa cooper şi un codrin muriseră amândoi odată. deci ajunseseră amândoi odată aici, în raiul destul de mic, obişnuit şi cuminte.
timpul nu era altfel, cum m-aş fi aşteptat, cosmic sau personificat, vizibil sau decalat.
era timp cu locuri, ca în orice altă parte cunoscută.

marissa cooper avea părul ca o peltea dreaptă, iar el era un codrin bifazat - îndrăgostit şi condiţional, absorbit şi incomplet.
îi urmăream, treceau dintr-o cameră în alta. speram să mă conducă înspre descoperirea unei ascunzători de emoţii, a unei vizuini inabordabile în care se vinde neoficial cel pe care să-l iubesc atât de tare, încât să ajungă aici. n-ar fi altceva decât un fel de premiu, un anunţ, o surpriză-bonus care ţi se relevă după nişte stăruinţe.

marissei i-a aruncat cineva bereta croşetată (roz) foarte departe, iar ea a înţeles asta ca pe un semn al nemărginirii.

dar locul ăsta pare mărginit. pare oprit.
la marginea lui e o apă care începe direct din latura unei şosele. apa se opreşte tangenţial cu maşinile, dar ele nu par să treacă niciodată.

am năvălit succesiv în multe camere, într-un câmp de cămăruţe făcute pentru băieţei curat-săraci. am căutat în toate, cu fervoarea şi dramatismul adolescenţilor exaltaţi, până când am găsit o persoană care mi-a spus de imponderabilitatea regulilor de aici.

i-am rătăcit pe codrin si pe marissa, fără noţiunea de undes-arfipututduce.
sub apă, m-am gândit, corectând lipsa iniţiala de resurse şi de flexibilitate.

dacă e imposibil să mori, atunci poţi merge pe sub apă.
când am ajuns la marginea ei, bereta roz a marissei flutura deasupra apei, spre mijloc, deformată, ca înfiptă într-un vârf de copac, însă înfiptă niciunde.

locul ăsta e doar o etichetă. e scurt şi necontinuat ca un perfect simplu.
apa e o sugestie. o etichetă pentru bine.
dar sunt atâtea.

deasupra şi dedesubt sunt etaje cu alte raiuri, mai lungi, mai scurte, pentru altfel de oameni.
acum le reajustează şi le regândesc tuturor regulile, sunt toate într-un soi de renovare.
e o supraetajare de raiuri simple, oprite şi nehotărâte.
toate sunt finite.
n-au cum să se întâlnească.

n-ai cum să te întâlneşti.

- cămăşi de noapte -

crengi.
îmbrăcate în cămăşi de noapte.

între 6 şi 7 mergi în sus, pe sub podul dintre copacii din dreapta şi cei din stânga. unii care întind nehotărât ramuri periferice, ceilalţi care le prind cordial şi valsat.

6 e unde începe luna să-şi strângă în jur un chenar de cer croşetat şi neclar, iar sindrofia de muguri de pe firele de copac îşi dezleagă forma ordonat delicată, ca punctele brodate ritmic pe un material transparent.
6 e mândru că azi lipsesc luminile, că cineva dintr-un loc cu prea multe a uitat să le împrăştie peste ţara lui.

7 culege felinarele din colţ. locuieşte sus. nu cel mai sus, dar aproape de sus-sus.
vecinii lui încă par verzi, şi nu le plac defecţiunile.
tavanul din dreptul lui 7 nu are nici formă, nici ordine; planează în bănuieli circumspecte - uneori excesiv de luminate, încât redevin muguri.

la 7, bătrâneţea devine cavalerie.
întrebările devin întrebări care n-au fost niciodată puse.

domnule cavaler, săptămâna viitoare puteţi locui oriunde.
n-aş vrea.
fiindcă ar fi o locuinţă?

şi la 7 începi să te întrebi despre..
..în câte feluri poate fi spus 'nu-l (sau n-o) atinge'.
..în care locuri poate sau trebuie să fie întrebat cineva cum este.
..care, din toate privirile de pe orice stradă, seamănă cu păsări.
..de ce nu s-ar face bărci cu roţi, pentru derive pe uscat.
..de ce coregrafiile grele nu includ dansuri cu încetinitorul.
..dacă, în anumite lumini nefiresc de rare, chiar există fiinţe transparente care sar lent şi rotativ din copac în copac.
..cum..

- cornurile -

dacă la fiecare geam ar fi expuse cornuri, întâlnirile de sub ele ar mirosi a păduri de mărar şi a mici dejunuri.

cornurile sună sau fumegă franţuzeşte.
cele care sună nu mai sunt relevante.
ar trebui să se vadă, aşadar, exclusiv cornurile care plac, fiindcă oamenii se înnebunesc după reminiscenţe francofile.

am să încep să-i întreb pe unii, pe cei mai boemi, de ce ţara asta de formă scăpată pe jos a iubit atât de tare şi de depersonalizant franţa, iar acum o regretă la fel (de ce şi-a strâmtat cândva capitala până la o asemănare, de ce a pus în buzunar atâtea cuvinte cu final în -en, -in şi -ant, de ce şi-a vopsit cafenelele în muzici şi în bulevarde emulant-eliziste, în loc să fie doar ea, ridicată de pe jos şi fluturătoare ca un steag nestrident).

deci oamenii se înnebunesc după cornuri.
întrucât lucrurile considerate înnebunitoare de cei scăpaţi pe jos sunt puse în geamuri (flori, haine, decoraţii de iarnă, capete), cornurile ar trebui să crească agăţate de rame. sau ramele ar trebui să se producă cu cornuri ataşate.

atunci îi vom fi furat, poate, ţării-prototip un deget.
irigat de o încheietură hipotonică, însă, ar face prin adeziune celelalte degete să pară pianiste, nu nişte borcane care se cred vitralii.

atunci ar începe cei scăpaţi pe jos să caute definiţii şi să găsească din greşeală celelalte cornuri, care miros a copaci de mărar.