- rezistenţă sub acoperişuri -

casele rezistă.

uneori, fiindcă au lumi înăuntru - făcute din lămpi răsturnate, şeminee din apă, boabe de struguri cu mentă şi litere trasate pe pereţi.

alteori, fiindcă ţin lucruri nespuse între oameni, atunci când plănuiesc, când nu se gândesc la ce se gândesc, când decup(l)ează trecut din geamuri şi ţes tinereţi adânci cât mijlocul unui covor oriental.

dar mi-a spus cineva că oamenii nu plănuiesc, nu se gândesc la ce nu se gândesc, nu decupează, nu găsesc.

că dimineţile lor n-au buline buimace, că nu le sar sufletele din copac în copac, desenând caricaturile vieţii, ci că
percep jur-împrejurul în embleme şi contra-embleme,
îşi doresc similarităţi şi acorduri,
apreciază gustul mai mult decât mirosul de cafea,
vor să existe doar ca să fie văzuţi, crezuţi şi existaţi de alţii,
ar cumpăra oricând parfumuri mediocre - ca cina într-un restaurant, jazz-ul, sau fumul de ţigară,
taxează epatant orice irelevanţă socială ('prostie', 'răutate', 'laşitate'), doar ca să se disculpe de propriile acuzaţii.

că ar bineveni oricând un telefon c-o funcţie în plus, indiferenţă, capace pentru roţi sau ceasuri aurii.

apoi, că n-au obsesii despre apă, vânt şi lumină,
că nu ştiu întrebări încă neauzite,
că împreună compun o simplă supraestimare - a preţului platit de lume pentru ei.

dar atunci casele s-ar dărâma.
primele ar cădea dimineţile, bulinele de pe suflete, gândurile la care nu se gândesc niciodată şi toate caricaturile vieţii, fără care viaţa ar rămâne de forma unui moş galben, din ceară de ureche.

apoi le-ar cădea pereţii - din foi aruncate şi vrute înapoi*, din eşarfe purtate în zile de cocos, din timp - speriat şi urcat cu toate colecţiile lui de detalii în vârful unui pin oarecare.

ultimii am cădea noi, papucii care-au mers de-atâtea ori pe apă, prin ceşti fierbinţi cu ceaiuri reci, ducând atâţia totuşi mai departe.
fără stridenţe, fără evidenţe.

cu toate astea, ştiu că rezistă.

dacă le urmăreşti noaptea, le găseşti ascunse unele după celelalte, îndesând gutui japonezi în seri trandafirii, idei în forme de mură şi lucruri fermecător de adevărate în lămpi răsturnate.

iar fiindcă rezistă, orarul meu le-a promis multe, sute de nopţi pe săptămână în care să le pândesc şi să mă-ntreb.

e ca în cazul vrăjitorilor - când nu (te) mai întrebi cine sunt, ei încetează să(-ţi) existe.

-

*   (c/r, ennio morricone - 'le vent, le cri')

azi sunt o paranteză.

(sunt) monoton, indolent, mijlociu. mă înscriu în parametrii sociali fast-food şi în tematica clişeului. mă pricep la orice - la studenţie, arte, trucuri, la câteva ştiinţe, cărţi, politici, etichete.
am văzut europa din autocar, şi lumea din câteva filme.

intru pe internet cu asiduitate, unde atârn de-un umeraş un vraf de vreau-să-fiu-uri, şi categorisesc.
categorisesc alte umeraşe şi ponderea ratărilor comune.
compun cacofonii cu tentă de adagiu şi am apoplexii intenţionate, să întregesc o regularitate.

port tenişi cu şireturi pe cât de libere aş vrea să-mi fie mintea, iar ceea ce cred că ascult sunt sunete alternative.
coldplay şi acid rock.

sunt surd, în rest. nu-mi pasă ce cred alţii, nu cred ce spune lumea, nu spun ce-aş vrea să fiu, sunt mândru că nu-mi pasă.
trăiesc între pereţi de poze şi lustre scorojite, accept şi produc liniaritate, aspir spre promiscuitate.

nu stiu să tac, şi mă flatez crezând că pot vorbi.
sunt îngropat de unde şi de prize, de roţi, de fum, de monitoare.
în ciuda multor cordialităţi, n-am captivat pe nimeni.
sunt arogant fără să mă iubesc, fără să fiu iubit, fără de ce sau oare.

devin cu zel un nod de compromisuri, concret, scindat atât cât e la modă, acoperit de argumente contra oricui ar trebui să fiu, şi nu sunt.
mă cred şi mizantrop, şi social, în funcţie de aderenţă.

am păreri scunde, degresate.
nu sunt nostalgic, reflexiv sau visător. nu spun, când vreau mai mult - învăţ să nu mai vreau, cu simplitate.

subscriu oricând hiperrealităţilor în vogă. mă ajustez din mijlocuri de drumuri.
românizez engleza, îmi place fashion, trend, target şi business. sau englezific românia, este ok să experimentezi cu propriile expectanţe.

am dat peste autenticitate într-un dicţionar şi am lovit-o, de-atunci o ocolesc.
confund originalitatea cu punk, cu hippie, şi cu gay.
nu mă plictisesc.
nu mă gândesc.
nu mă străduiesc.

nu-mi plac pastelurile, estetica, ideile. sunt sexual, voit nonconformist, alunec des în ostentaţie.
mă echipez cu blugi şi trivialitate. nu ştiu să port cămăşi în nuanţe roz sau să refuz un meci, din masculinitate.
nu am onoare, dar am vanitate.

nu sunt corect, decât când e 'înregistrat'.
nu sunt articulat, nici agramat.
răspund cum sunt interogat, nu mai acut şi nu mai sacadat.
nu am minuni de afişat. nu-mi trebuie nimic neapărat.

..

sunt un concept, şi sunt ubicuu.
sunt un bogdan, reificat din delia şi nicu.

- între afară şi înăuntru -

m-am întâlnit cu apa pe un geam,
- eu într-un deget cald, întins în van,
ea rece şi-apăsată de afară,
strivită ca zăpada într-o călimară
cu sufletul de ceaţă, în loc de cerneală.

m-am întâlnit, cum mă-ntâlnesc cu o oglindă:
ne-am ignorat întâi, în transă socială;
apoi m-a acostat, din ochi sclipindă

şi a schiţat, cumva interesat, cumva flamândă
de piese noi în şahul ei de geometrie strâmbă,
un gest obtuz, neplănuit şi-aerian:
şi-a lipit faţa transparentă-n faţa mea, de geam,
iar de pe-obraz i-a picurat un uragan

din zeci de fulgi, sau zeci de ploi prea reci,
izbite-n centrifugă de un vârtej titan,
şi scoase dimineţi când vrei să stai, dar pleci.

în geamul ei de plasă din dimineţi prea reci
e invitat un deget, pe care să-l petreci
pe-amprenta apăsată de lume, de afară,
atunci când ti-e strivită mintea-ntr-o călimară
cu sufletul de ceaţă, în loc de cerneală.