- rezistenţă sub acoperişuri -

casele rezistă.

uneori, fiindcă au lumi înăuntru - făcute din lămpi răsturnate, şeminee din apă, boabe de struguri cu mentă şi litere trasate pe pereţi.

alteori, fiindcă ţin lucruri nespuse între oameni, atunci când plănuiesc, când nu se gândesc la ce se gândesc, când decup(l)ează trecut din geamuri şi ţes tinereţi adânci cât mijlocul unui covor oriental.

dar mi-a spus cineva că oamenii nu plănuiesc, nu se gândesc la ce nu se gândesc, nu decupează, nu găsesc.

că dimineţile lor n-au buline buimace, că nu le sar sufletele din copac în copac, desenând caricaturile vieţii, ci că
percep jur-împrejurul în embleme şi contra-embleme,
îşi doresc similarităţi şi acorduri,
apreciază gustul mai mult decât mirosul de cafea,
vor să existe doar ca să fie văzuţi, crezuţi şi existaţi de alţii,
ar cumpăra oricând parfumuri mediocre - ca cina într-un restaurant, jazz-ul, sau fumul de ţigară,
taxează epatant orice irelevanţă socială ('prostie', 'răutate', 'laşitate'), doar ca să se disculpe de propriile acuzaţii.

că ar bineveni oricând un telefon c-o funcţie în plus, indiferenţă, capace pentru roţi sau ceasuri aurii.

apoi, că n-au obsesii despre apă, vânt şi lumină,
că nu ştiu întrebări încă neauzite,
că împreună compun o simplă supraestimare - a preţului platit de lume pentru ei.

dar atunci casele s-ar dărâma.
primele ar cădea dimineţile, bulinele de pe suflete, gândurile la care nu se gândesc niciodată şi toate caricaturile vieţii, fără care viaţa ar rămâne de forma unui moş galben, din ceară de ureche.

apoi le-ar cădea pereţii - din foi aruncate şi vrute înapoi*, din eşarfe purtate în zile de cocos, din timp - speriat şi urcat cu toate colecţiile lui de detalii în vârful unui pin oarecare.

ultimii am cădea noi, papucii care-au mers de-atâtea ori pe apă, prin ceşti fierbinţi cu ceaiuri reci, ducând atâţia totuşi mai departe.
fără stridenţe, fără evidenţe.

cu toate astea, ştiu că rezistă.

dacă le urmăreşti noaptea, le găseşti ascunse unele după celelalte, îndesând gutui japonezi în seri trandafirii, idei în forme de mură şi lucruri fermecător de adevărate în lămpi răsturnate.

iar fiindcă rezistă, orarul meu le-a promis multe, sute de nopţi pe săptămână în care să le pândesc şi să mă-ntreb.

e ca în cazul vrăjitorilor - când nu (te) mai întrebi cine sunt, ei încetează să(-ţi) existe.

-

*   (c/r, ennio morricone - 'le vent, le cri')