un producător de muzică e lipit de perete şi creşte de la stânga spre dreapta, până sus, aproape de plafon (pornind de jos, de la mijlocul unui om mic). făcut din lego colorat, pe care trebuie îndesat, apăsat - în relief - un strat de lego maro, ca să-i struneşti cântece.
eu şi încă nişte copii dintr-o machetă sărim şi îl palpăm succesiv, ca să potolim muzica pe cale să iasă.
în loc de stimulată să iasă, aici muzica devine prin constângerea să nu iasă, prin inhibiţii de machetă.
acordeon pianistic care dansează, zvâcneşte, se zbate.
orizontul e egal cu viitorul, cu înălţimea turlelor înfipte la deal, cu tot ce nu vezi pe jos din viteză, cu macaroane puse în castronaşe portocalii, cu prăpăstii blănoase din circumferinţe de umbră, cu farfuria cu picior de deasupra ciricului, acolo unde urci şi uiţi cum.
în egalităţile astea e vremea care nu te lasă să fii în prezent, te vrea imperios în zigul trecut, în zagul viitor. şuierele trenurilor, trecânde prin plapuma picurată în sus. trotuarele de căzături din filmele cu tine. mănuşile.
eu şi un unelevremuri trimiţându-ne la dezintoxicare - ne-am înghiţit atât timp.
e posibil ca, imediat ce închizi ochii după lampa virong-merlin, să vezi ovale cu margini glazurate de celule împletite, celule ca ale stupilor, dar asimetrice - mai ovaloide, de o culoare mai uitabilă.
poţi să le crezi uşi şi intrări, dar sunt lipite unele de altele.
