lac -

eşti lac.

nu simţi cu simţurile, simţi cu apa. te gâdilă stuful pe margini, te poleieşte apusul - oglinda speriată, înaripată şi agitată de norii roz, centripeţi. îţi traversează peştii adâncimea, bărci, le simţi ca pe săgeţi de unt sau de săpun, fluide, le ţii şi le pluteşti fără să fii în ele, fără să vrei să le aduci sau să le defineşti. cât de static te ştii, şi cât de rece, cum te-ncălzeşte, poate, câte un om ca un pixel pe-un deget mare, când intră cineva să facă baie şi-ţi schimbă imperceptibil temperatura.

cum te extinzi şi te învolburezi, cum te ridici şi mişti ca într-un ţarc ostil de fiecare dată când vine o furtună. dar stai pe loc şi în adânc, iar în adânc, senzaţii simultane. continuă să-ţi traverseze peştii, ca nişte gânduri, diametrul, cât îi compui imensitatea.
pentru oameni nu pare fascinant să stai pe loc, acelaşi loc - ei le etichetează locuri.
dar el, aici, un lac, ştie mult mai mult decât pot ei, mergând de colo-colo. el vede anotimpurile, schimbările de debit, formă, intră - se umple, seacă, se inundă -, vine ploaia, vântul, răsăritul, ..alt gen de transformare.

nimeni nu ştie, nu stă să contorizeze.

nu e doar apă, lac - e un conglomerat, are identitate, un organism spre infinit - fiecare buruieniţă, ciupercuţă, val nou, vânt aşternut, pe dedesubt are o viaţă mare. comunică cu lacul, el o înghite, în lac e bine, stai - imagini oglindite, cum e să fii oglinda aia, să susţii reflexia cerului şi-a norilor în ziua asta, în forma asta, se schimbă, vine noaptea, altă seară, cade un fel de libelulă înăuntru, pluteşte un păienjenel..

marea-i prea mare.
tu, o farfurie de întâmplări legate şi tâlcuite bine înăuntru, un dulăpior de oglindă adâncă, cu uşile mereu închise.

o frunză, un design -

eşti o frunză ştanţată, un design. devii bobiţele mov, puţin asimetrice, puţin scăpate una lângă alta în seara de orez cu lapte, marginea ţesută în fir aproape alb, melodia aproape cafenie, aproape dimprejur. eşti întoarsă pe-o parte, purtată-ntr-un parc care plouă, le aminteşti de pliuri sub umbrele la 4:49 după-amiaza, când e aproape toamnă şi-aproape dor de felinare.

te ofileşti cu ele toate, când te-au purtat prea mult, când te-au uitat pe banca udă 

la început de cinematografie. 

te înteţeşti pe-un sari, între sublinieri şi păreri, întrevăzută ca o variantă improbabilă a unei incinte de contemporaneitate să re 

devină 

artă.

teaca ta e dez, nodământul, 

o cremă de filosofii subliminale,

o aţă de intermitenţe

şi simboluri călcate.

- o gară magică şi o fântână-n straturi -

rhm îmi trimisese nişte desene animate neimaginate. treceam din gări în intrări zaharate, erau şine în soare, livezi sau poieni-continuitate. urmele se duceau, vremea se arăta, apoi se ascundea şi toate păreau doar înaintate. desenele-animate erau planşe de peisaje vii înmărmurite, ca nişte amintiri oprite cu toate senzaţiile necompromise, fără formol, fără staticitate. se uneau coerent cu altele într-o ebrietate, în mintea mea, nu le cuprind intacte. prea lirice să le pictezi, aproape prea frumoase de realitate. ca un tărâm al păsărilor de parfum cu lapte, zboară dar stau, le vezi cât le simţi, pe aer pictate. vag, în nuanţe de zbor şi interior, cutii cu copilării larg împăturite şi alăturate.

nu simţi căldura asta necondiţionată decât când eşti singur pe-o hartă.

nu trece timpul şi ne uităm la el cum trece, ca colindul.

-

în faţa casei, o casă-turn înaltă şi subţire, ca o fereastră în umbre de noapte. arteziană-n felul ei, volane-straturi de piatră care te luau pe verticală spartă, subţire, descântată. cădeai în ea, erai din apă. cădeai, iar în timp ce cădeai, se făcea tot mai întuneric, ca într-o piatră preţios alambicată, safirsmarald de întunerici strâmţi şi goi, te duci şi nu poţi urca înapoi. şi-ţi pare răucufrică, şi ştii că nu vrei, dar eşti mică, şi eşti oricum prea obosită să lupţi să nu te-neci. şi treci, trăieşti dintr-o apă în alta, tot mai adânci, de lilieci, departe de-acasă, până ai traversat-o dedesubt şi ai ajuns între colegi. o curte cu apă murdară, amară dar familiară, din ce în ce mai neadâncă, mai nestrâmtă. când ai ieşit, colegii - sunt tot ce avea importanţă, feţe şi mâini care veneau cu nonşalanţă, treceau şi nu vorbeau, erau. un rezumat de amintiri cu relevanţă în irelevanţă, ca cerul* de pe scările din faţă când mă uitam la el cu oana, dar golit de senzaţii, doar fata morgana. copacii largi şi înmembraţi într-o grădină uriaşă, brusc vie, au început să ningă cu petale mici, speranţă într-o lumină de joc de vacanţă: nici roşie, nici neagră, nici portocalie, un filtru bun, de armonie, dar stins, care păstrează întrucâtva culorile prin nişte ochelari de pălărie. 

eram împrăştiaţi, şi dintr-un colţ al turnului înţepenit în sus şi bântuit de noapte, am înţeles mesajul simplu mai departe: nu părinţii, nici trecutul, nici viitorul şi nici anumite tipuri de dragoste nu stau: convieţuiau, rămâneau şi contau colegialităţile neimplicate cu foşti sau actuali sau viitori, colegialitate: o viaţă ca-ntre cai, fără declaraţii pe mese şi fără pete detrese, stai lângă ei, se duc, te duci, te-ntorci sau nu, sunt doar colegi de viaţă. şi ninge cu copaci. şi poate-i ceaţă. 

* hiding and showing your future at the same time, only poignantly.