nu simţi căldura asta necondiţionată decât când eşti singur pe-o hartă.
nu trece timpul şi ne uităm la el cum trece, ca colindul.
-
în faţa casei, o casă-turn înaltă şi subţire, ca o fereastră în umbre de noapte. arteziană-n felul ei, volane-straturi de piatră care te luau pe verticală spartă, subţire, descântată. cădeai în ea, erai din apă. cădeai, iar în timp ce cădeai, se făcea tot mai întuneric, ca într-o piatră preţios alambicată, safirsmarald de întunerici strâmţi şi goi, te duci şi nu poţi urca înapoi. şi-ţi pare răucufrică, şi ştii că nu vrei, dar eşti mică, şi eşti oricum prea obosită să lupţi să nu te-neci. şi treci, trăieşti dintr-o apă în alta, tot mai adânci, de lilieci, departe de-acasă, până ai traversat-o dedesubt şi ai ajuns între colegi. o curte cu apă murdară, amară dar familiară, din ce în ce mai neadâncă, mai nestrâmtă. când ai ieşit, colegii - sunt tot ce avea importanţă, feţe şi mâini care veneau cu nonşalanţă, treceau şi nu vorbeau, erau. un rezumat de amintiri cu relevanţă în irelevanţă, ca cerul* de pe scările din faţă când mă uitam la el cu oana, dar golit de senzaţii, doar fata morgana. copacii largi şi înmembraţi într-o grădină uriaşă, brusc vie, au început să ningă cu petale mici, speranţă într-o lumină de joc de vacanţă: nici roşie, nici neagră, nici portocalie, un filtru bun, de armonie, dar stins, care păstrează întrucâtva culorile prin nişte ochelari de pălărie.
eram împrăştiaţi, şi dintr-un colţ al turnului înţepenit în sus şi bântuit de noapte, am înţeles mesajul simplu mai departe: nu părinţii, nici trecutul, nici viitorul şi nici anumite tipuri de dragoste nu stau: convieţuiau, rămâneau şi contau colegialităţile neimplicate cu foşti sau actuali sau viitori, colegialitate: o viaţă ca-ntre cai, fără declaraţii pe mese şi fără pete detrese, stai lângă ei, se duc, te duci, te-ntorci sau nu, sunt doar colegi de viaţă. şi ninge cu copaci. şi poate-i ceaţă.
* hiding and showing your future at the same time, only poignantly.
