- blocaţi în locuri finite, zise idealuri -

când am plecat, a fost dintr-un loc oblic, o cameră pe-o parte, pe pereţii căreia alunecau măsuri impare de tipar decorativ reliefat, viu, care invada aerul şi forma o sărbătoare pe care n-o ştiu încă.
camera se alungea spre cineva parşiv, cu informaţii false.
părea o înmormântare.

apoi am murit, sau am vizitat locul de după. era plin de camere normale, majoritatea pentru copii, total neasemănătoare cu camera uriaşă şi complicată în care am crescut.
erau mici, simple, pentru copii de dulceaţă, copii portocalii şi bleu cărora le place aerul, care nu prea vorbesc, care au prea puţine jocuri.
ei lipseau, iar camerele lor erau concesionate forţat pentru atingerea unui scop nobil.
turul lor e o plăcere pe care o anticipez dintotdeauna.

a doua avea ascuns în perete un întuneric plin de îngheţate (mediocre, la rândul lor): alb cu galben, roz cu gri, îngheţate făcute cel mult să-ţi placă.

marissa cooper şi un codrin muriseră amândoi odată. deci ajunseseră amândoi odată aici, în raiul destul de mic, obişnuit şi cuminte.
timpul nu era altfel, cum m-aş fi aşteptat, cosmic sau personificat, vizibil sau decalat.
era timp cu locuri, ca în orice altă parte cunoscută.

marissa cooper avea părul ca o peltea dreaptă, iar el era un codrin bifazat - îndrăgostit şi condiţional, absorbit şi incomplet.
îi urmăream, treceau dintr-o cameră în alta. speram să mă conducă înspre descoperirea unei ascunzători de emoţii, a unei vizuini inabordabile în care se vinde neoficial cel pe care să-l iubesc atât de tare, încât să ajungă aici. n-ar fi altceva decât un fel de premiu, un anunţ, o surpriză-bonus care ţi se relevă după nişte stăruinţe.

marissei i-a aruncat cineva bereta croşetată (roz) foarte departe, iar ea a înţeles asta ca pe un semn al nemărginirii.

dar locul ăsta pare mărginit. pare oprit.
la marginea lui e o apă care începe direct din latura unei şosele. apa se opreşte tangenţial cu maşinile, dar ele nu par să treacă niciodată.

am năvălit succesiv în multe camere, într-un câmp de cămăruţe făcute pentru băieţei curat-săraci. am căutat în toate, cu fervoarea şi dramatismul adolescenţilor exaltaţi, până când am găsit o persoană care mi-a spus de imponderabilitatea regulilor de aici.

i-am rătăcit pe codrin si pe marissa, fără noţiunea de undes-arfipututduce.
sub apă, m-am gândit, corectând lipsa iniţiala de resurse şi de flexibilitate.

dacă e imposibil să mori, atunci poţi merge pe sub apă.
când am ajuns la marginea ei, bereta roz a marissei flutura deasupra apei, spre mijloc, deformată, ca înfiptă într-un vârf de copac, însă înfiptă niciunde.

locul ăsta e doar o etichetă. e scurt şi necontinuat ca un perfect simplu.
apa e o sugestie. o etichetă pentru bine.
dar sunt atâtea.

deasupra şi dedesubt sunt etaje cu alte raiuri, mai lungi, mai scurte, pentru altfel de oameni.
acum le reajustează şi le regândesc tuturor regulile, sunt toate într-un soi de renovare.
e o supraetajare de raiuri simple, oprite şi nehotărâte.
toate sunt finite.
n-au cum să se întâlnească.

n-ai cum să te întâlneşti.