- timp de o coborâre -

e repede şi-acaparant.

cobor pe lascăr catargi(al meu e fără u) în jos, în pijama-vapori de o culoare largă, schimbată din mers, şi transparenţă exhibiţionistă; pantofi-cutii cu toc înalt, păr mai lung ca al meu, zburlit şi azvârlit ca un vraf de eşarfe disidente una deasupra alteia, căzând mereu de-acolo (în cărămizi moi, deşirate).
le împletesc o modă nouă, o iau pe-o stradă care nu există, bătrânele care mă întâlnesc mă regăsesc în tinereţi cu ele - de care nu mai ştiu - şi îmi transmit regrete/fericiri în raze.

din pătura de soareaer spectaculos, blajin şi levitant* pe care o străpung mergând, intru-ntr-o scorbură emoţională fracturată de rest, în care-mi caut strugurelul. sunt trei, dar două au culori urâte.
când dau să-l iau pe-al meu, observ că şi l-a însuşit (deci mi l-a folosit) un turc portocaliu şi deşănţat, care acum îmi râde încurcat că vrea să îl păstreze. îi spun că nu, de undeva dintr-o tăcere indignată, apoi îi caut altul prin sertare, până găsesc un teanc de poze vechi şi decromat-aproape-renegate, cu mine, omuleţul**, întinderi laterale, stânci şi aluri estivale-n costume de baie.

într-una, are un umăr şi o bretea căzute - se alungeşte filfizonico-lasciv spre un cap de băiat care creează fenomene; în alta, eu am o şuviţă de catifea-cafea şi-un zâmbet quasifericit pe faţă, ceea ce-l afrontează pe unul dintre privitori, ..fiindcă-ndrăzneam să par cam fericită.
dar ştiu că nu eram, şi-ncerc să-l consolez cu asta: oamenii râd - uneori - în poze, fie că îi amuză momentul aşternut, fie că e (auto)ironie.
pe el îl doare-n continuare, însă, şi chiar dacă e doar un turc (şi-o parte dintr-un truc) - neagregat, necunoscut, - o iau la fugă autotrădată, gândindu-mă dacă-i posibil să-mi fi fost chiar atât de bine, timp de-o poză.

rupe franjuri din 'pasărea-spin', devine preot, apoi mă urăşte - până se-opreşte să alerge, iar eu intru în comă şi mă divizez, văzându-mă autoscopic pe antebraţul lui, de mărimea unei matryoshte, lovindu-l cu picioarele să mă salvez pe mine-mare.

cumva, se psihomorfozează brusc (din nou), mă caută şi mai înverşunat, în timp ce creşte; apoi doar îmbătrâneşte.
coboară pe scări spre grădina mea, devine un sihastru cu intenţii boltite şi-un aer evaziv spre pasiv-agresiv, care-a venit să-i spună ceva mamei.
mama mă cheamă, eu vin ca o perdea importunată, defensivă, încărcată de prea mult trecut şifonat.

sunt obosită, însă îl recunosc într-un final şi-aş vrea doar să mă ia de mână - fără să mă mai agaseze, fără să mă mai plănuiască.
dar el nu face decât să m-acuze, să mă asedieze cu pupături-înţepături intermitente (ca de ciocănitoare) până îmi amorţeşte gura
..şi mă sufoc, invadată.

(..aşa s-a terminat şi pentru mine.)

-

* un soare-n care curg piane, ca cel care a curs alaltăieri în sala goală, cu apus pe faţă. e fascinant să acordezi sori-note în amfiteatre pustii, universitare - din nou, din nou şi tare, tare; în loc să stârneşti reclamaţii, profesorii vecini îşi uită îndeletnicirile, îţi apar somnambuli în viaţa larg deschisă, se însoresc cu fiecare întrebare şi îţi întind mâini calde.
keith jarrett - un anumit concert dintr-un oraş pe care-l ştiu îndeaproape, o anumită primă parte (şi-o anumită viaţă-ntreagă, între 6:00/7:12 - 8:36/8:48).
** o cheamă monica (dar nu i-am zis aşa de peste 15 ani).