cum reuşeam să intru mai demult în lucruri fără să vreau, ca în peştii atârnaţi deasupra oglinzii - nişte ramuri ceramice cu sfere mici în spaţiile dintre - pot intra în ţesăturile suave şi mature ale tiparelor estetice pe care oamenii mai întâi le desenează, în unghiuri cu farmec şi adolescenţă complicată; între capricii.
(acolo unde se găsesc miniaturi parasenzoriale, iar 'gli amori'* e rezumatul pământului.)
aşa:
în locul mijlociu dintre austria şi semnul atârnat, cu multe săgeţi, care trimite spre roma, spre barcelona şi spre o grămadă de nume complicate şi foarte clare, e o şosea la orizontul căreia norii cad pe pământ, între culori fosforescente, urmăritoare de soare. cad şi se balansează, sau sar - cum sar mingile mari şi uşoare de apă, sau baloanele, când ating un plan: sărituri lente şi specifice, boing (boing, o singură silabă).
dacă mergi înainte, ajungi la un deal ca un cucui şi ca o cochilie de melc, îngust ca un turn şi plin de ascunzători din cel mai blănos verde.
lângă el e un oraş fără oameni. şi-n oraş ne-am oprit, ca unul din noi să mănânce din fabrica pustie 'solo italia', portocalie şi pufoasă ca un prosop, îmbrăcată în glazură perpetuu autogenerantă.
ne învârtim repetat la un sens giratoriu ca o plăcintă scurtă. înainte e mereu fosforescent, alb-astru. tot înainte e verdele îmblănit, teribil de luminos, cu norii săltători pe jos - boing, boing.
la stânga plouă octombric, şi merge un televizor futurist, rotitor pe centrul unui câmp negru - ne întorseserăm, pe-o poartă, pe-un drum şi printre broderii.
de la geamul suspendat - mă uitam prin el - televizorul mergea şi se rotea, neregulat.
am uitat de râul verde-verde (de parcă înghiţise pe furiş copaci abia treziţi), verde-verde pe care schiam, fragil dezechilibrândă, spre alt oraş, din jucării. ba nu, din resturi de parcuri de distracţie.
lung, râul, cât un somn nemulţumit.
-
* toto cutugno, 'gli amori'.
