sunt depresiile ascuţite care urcă, incantate de numărul de ore răzuite, peste ultima semnificaţie păstrată.
după ce se terminaseră oamenii, rămăsesem eu, cu evidenţă, alunecândă prin apa cu covor. şi covorul se mişca în ritmul lui, neîntrerupt şi mai natural ca orice început de viaţă. nu se terminase lumea, doar oamenii.
'nu mă deranjaţi', cutreierând lumea de-a lungul râului neadânc, glazurat cu flori fără tulpini, atât de neflori, de nealbe şi negalbene, încât transcendeau.
urcasem într-un loc - în omeneşte, i-ar spune castel; era departe de a fi unul, însă.
jos, o reţea de apă, cu minibaraje de stânci sau ierburi sau ambele, simetrice, între ochiuri fluide. blândă, apa; lentă. părul atârnând, imaterial şi dulceag ca un şampon rar de culoarea tulpinilor stejarilor zgribuliţi, se spânzura în jos, spre ochiuri, cu ochii.
şi agitaţie.
părul celălalt, de blondul zăpăcit care face unii ochi albaştri mai spontani şi aroganţi, se putea intui ..în tumbe, printre camere în care se dormea la alegere şi se căuta, cât se căuta..
eul care eram îmi făcea mândria, culoarea, umerii drepţi şi fruntea ne-delocalizate. eul nesufocat, cu loc, larg şi aerat ca o prăjitură din elipse.
