fiecare notă pe care o joci şi fiecare sguardo pe care mi-l lipseşti şi mi-l lipsesc, din cel mai transparent albastru.
pentru fetele care s-au revoltat împotriva albastrului şi mai ales împotriva albastrului de ochi (în favoarea alb-astrului, se ştie) - îmi scapă camera de fum cu cafenele mici în ea, venite să-l audă cântând. am venit în norul meu împachetat, împachetată, după ce mi-am dorit, visândă, revederi.
în faţa sobei, cu pianul întreg în mâna stângă - te laşi uitat de ceilalţi (adică uitat la) şi ei se uită, se uită, apoi uită. apoi te îmbulzeşti pe tine şi parcă ai fi intrat în uşiţa rozului aceluia ca şerbetul afumat, parcă răsuni prin textura lui opacă, răsuni vâscos de repetiţii. mic, mic, mic, mic.
aproape de ieşirea ta e alexandra*, care pleacă grena, din pahare cum sunt cupele florilor acelora, mai mult desenate decât cumpărate. dez-anotimpurile!
urmează recitalul tău, m-ai invitat la masă cu o fostă colegă (de ce cu ea?), după ce găsisem lacul, pătrat şi ploios, cu celelalte colege ale tale, colege de mâini întinse.
n-aş mai fi fost la lac, n-aş mai fi fost murindă pe mare, în noaptea ..mirùnică (explic, dacă mă-ntrebi) cu post-apus de soare constant, care-a durat tot timpul, dacă găseam o trăsură şi dacă mă primeai pe loc în soba mică-mică-mică-mică.
- felicità - rivombrosa / piena di cosa? -
ristori ar fi dărâmat soba cu totul, am fi mâncat amândoi şerbet înnegrit topit şi-am fi făcut cort din şerbet înnegrit subţire, tăiat la mijloc, cum e el întins pe patul meu cu două paturi.
fiecare notă pe care ai putea-o scrie, întocmită din fiecare grădină visată, care de fapt nu e lângă grădina mea, dar cred aşa tare că e, ar alunga coşarii care mă fugăresc, oridecâteori sunt convinsă că o grădină e singură. nu există culoarea pentru grădinile mele - cu lacuri imense, bălţi în minusculă pentru florile gulliveriene care cresc din ele; cu lebede şi labirinturi din apă printre care se ascund, ca în spatele vreunui castel neimaginat pe care oricât îl cauţi - şi-l cauţi - nu e acolo; sau cu vietăţi din frunze adăpate doar de lumină, din culoarea aceea inefabilă, între rulouri castanii din frunze, frunzele acelea care toamna se fac în toate nuanţele de roşu - cum să-i spun, dacă nu roşu blândo-evanescent, dacă nu portocaliu înfiinţat, nostalgizat, dacă nu galben închis cu cărămizi surâzătoare pe dinăuntru?
* cohen, 'alexandra leaving'.
