- pentru oraşe -

caut nasturi, în lumea pătrată.

nasturi din care să fac străzi, străzi din care să împanglichez oraşe, oraşe din care să curgă iar lume rotundă, cusută laolaltă.

trotuarele ar fi grena, iar pe ele ar creşte pălării şi căpşuni - pălării ca nişte ciuperci călduroase, fibroase şi leneşe; căpşuni mofturoase şi torcătoare, din suprafeţe sticloase pentru ochi sticloşi.
în spatele - sticlelor - geamurilor, perdelele ar fi din frunze tricotate mic, lungi cât gândurile neterminate şi (foto)permisive ca jumătăţile de corole galbene din noiembrie.

intervalele ar fi fundaluri, iar pe fundaluri trecătorii ar deveni ovale curgătoare, cu mreje filiforme întinse spre complici, complici îndepărtaţi, depărtare intens grena.

din abajururi de lampă s-ar desprinde aure-aburi şi fiecare şi-ar găsi câte un capăt lunguieţ de trecător, să-i fie pălărie.
deasupra ar fi luminos şi uituc, cu certuri între suflete de becuri, războaie de culori în steaguri de lumină, şi o mulţime de păreri negociindu-şi relativul.

toate ar merge, şi doar undeva în mijlocul lor crezut ar fi loc de o fereastră rotundă spre lumea pătrată, fereastră oprită în timp, timp roşu şi moale ca o căsătorie între o ciupercă şi-un căpşun.

dacă ar fi cine să se uite prin ea, dacă s-ar mai găsi fire pentru ei, dacă ar mai exista nasturi cum ştiau uneori să existe,
aş şti acum să cos un oraş din ele.

- al şaptelea district vienez -

cerul e o cerneala lila, diluată din indigo şi intensificată din transparent, în care plutesc două perechi de ochi segregate, dialogânde. dialogul dintre ele e direct şi înţepător, fără obstacole sau ocoliri vizuale.
vorbesc toţi patru, nişte scoici pline şi pernoase de culoare cursă dintr-o călimară nediluată, ca în faţa unui înalt juriu nobil; îşi trimit raze interactive colorate închis şi telepatic, despre lucruri înalt-nobile, ca iubirile rostogolite prin primul district al vienei.

dedesubt, sticluţe cu identităţi se sparg şi eliberează rochii lungi, cu trenele de sfeşnic-ghiocel, negre cu albe şi somptuozităţi scăpate de la gât.

se rotesc, alunecă fără valsuri, se rotesc, se opresc, se rotesc. le aparţin fetelor care au crescut ascunse în podurile, în magaziile, în barăcile oamenilor care ascund.
prietenele lor le-au învăţat să se piardă între mame si fiice, cu identităţile neştampilate, nedecantate, necrezute.

acum, în jurul lor patinează gratitudinea, trasată în geometrii ud-mătăsoase.


e ceva greşit asumat de cei cu identităţi decise. cum poţi să fii din fixităţi şi hotărâre, când sunt atâtea lucruri pe care ştii să le fii?

- dubluri -

marissa şi alt codrin stăteau pe marginea pantei - el cu faţa de apus, vrând să poată reîncepe, ea cu sufletul smuls şi privit erotic.

a fost un compromis făcut de el - continuarea aşa, fără s-o reasimileze cu colţurile încă împăturite.
era mult după ce n-ar mai fi putut începe.
erau puternici, crescuseră acelaşi da-nu.
erau capsaţi unul de celălalt, cu capsele strânse şi dureroase ale freneziei.

el a căzut, ea s-a aruncat după el, şi s-au păstrat unul pe altul intacţi, cu mâinile făcute coji, caschete, aripi coconice de jur împrejurul celuilalt.

au cazut lung si prăpăstios, sistolic ca dramatismul pantei.

jos s-au ridicat şi au întins mâinile în lateral, foarte aproape unul de altul.
au stat întâi cu umerii lipiţi, apoi cu spatele lor.

şi-au împărţit faţa lui de apus dublată, departe de concluzii şi de zilnic.

căzuseră aşa de mult şi-aşa de des, până aici.


..aş broda pături din apusurile lor.

- aromă, aromind -

ea nu e cineva măritabil.
stă cu genunchii uzi-albăstrui pe marginea unei piscine de culori în şoaptă, unde poţi rămâne lângă mereu. ca o amnezie.

cu cât te apropii de ea, uiţi, iar în jur, obiectele dorm un somn cromatic, cu ceai şi îngheţată din arome lăcuite.

crede, însă, că e deja măritată, şi trece obnubilat peste sofismul nemaritabilă-măritată aducându-şi ochii tot mai aproape de genunchi.

nu toate stările de foarte bine coincid cu poziţiile larg deschise ale corpului, ar trebui să înţeleagă psihologii. unele sunt atât de bune, încât vrei să le opreşti într-o cochilie din mâini şi picioare îndoite, şi-apoi îţi dau impresia că stai, că rămâi în ele, cu ele implantate.

nu are sunete pe care să le strecoare între impresii, dar există un facsimil mai plăcut şi mai destins, o cremă vag cărămizie care zboară la trei sferturi din înălţimea pereţilor şi-şi scapă buclele până la tâmplele tale, să o simţi si să speri să fi fost ceva auzit.

bucle rarefiate şi influide, placidităţi între ceaţă şi gem, curbe pulverizate cremat care există pentru ca tu să trăieşti aţipind.



era bine să aştepţi orice, pe marginea ei de piscină. era făcută pentru asta.


odată ce şi-a micşorat suficient de mult unghiul dintre pleoape, încât culorile fuzionau ca-ntr-o zăpadă destrămată, a avut o zi de mâine cu copaci ovaloizi, îmbrăţişaţi de nenumărate fructe-lumini mov, irizate, durdulii şi multifaţetate ca sticluţele my queen.

acolo se întâmplase (mâine) ceva în neregulă; cineva o atinsese pe păr, pe când absorbea ghemuit culorile de jos. o fată maro-portocalie, cu oţet în colţurile ochilor şi ale gurii venise, împreună cu alte fete - aşa cum vin mereu cele cu colţuri oţetite - şi trecuse pe cărările cu becuri organice fără să le cuprindă în ochi, fără să le bănuiască palpabilitatea, fără să le cântărească şoptitul deschis ca circumferinţa unor ventuze ataşate înspre exterior.

urmase un proces, propus de ea după ce plânsese cald şi nefericit la rădăcina unuia din copaci, sub care fata cu colţuri acre s-a sprijinit o vreme ulterioară, încercând să înţeleagă de ce e un sacrilegiu să atingi părul unei fete pe care n-o cunoşti.

pentru că e curat, pentru că e al ei, pentru că oamenii înalţi, care patinează pe aer nu se ating pur şi simplu, îi indispui şi îi insulţi cu gestualitate.


nu poţi trăi aţipind într-o lume care-ţi atinge părul fără voia ta.
mor amneziile în şoaptă.

- o dimineaţă cu mai multe ceruri. o dimineaţă de dragon, jurasică -

bătută de un cântec primordial, despre începuturi aşa cum trebuie. erau şi alte versuri, era muzică - am încercat să mi le amintesc, când s-au oprit.

o vreme n-am mai trăit în somn, am stat într-un aproapesomn înghiontit de monolitic diurn şi de constanţa proiecţiilor.
dar am primit mesaje de cristal, de forme opace, abstracte, cu linii, pătrate şi colţuri asimetrice.

am revenit ieri într-un loc max mara cu haine de poveşti, ţesute cu alb, negru şi lămâi beige. se asortau la lucruri pentru casă. fiecare pentru o amintire sau o incertitudine anume, fiecare cu un gust tânăr, dilematic*.

am impărţit două cupe cu ciuperci de ciocolată din vitrină.

ne-am dat înapoi** şi am găsit ecranul stilistic din care ieşeau nu doar cântecul, ci şi panglici-drumuri în constelaţii; un zbor cu atributele unei şarlote; un inel spart (bucăţi aurii şi bucăţi mari diamantii, pe care le-am strâns de pe jos şi le-am inelizat înapoi, într-o punguţă în care să nu se dizolve. trează, nu mi-ar fi plăcut auriul).

am curs pe multe drumuri pline, cu ecrane moi în mijloc - ecrane generatoare de plineţe pe care n-o ţii minte.

o uniune de întoarceri la o veracitate nu dincolo de intuit(ă). dacă n-o stăpâneşti, o vezi fără să ştii s-o uiţi. sau s-o ţii minte.

-

* nu dificil lumeşte, ci dificil eteric-copilăreşte: mirosuri de copaci recunoscuţi, nevăzuţi; prăjituri cu cafea care nu e cafea şi vine din pozele mării/somnurile amnezice-după-amiezice.
** a se da de-a dura, a se da drept cineva, a se da în scrânciob. a se da înapoi. locuţiune elocventică.

- în cutie -

ea trăieşte într-o cutie albă cu mirări, unde ceilalţi plâng în candelabre şi trec pe scări din visuri în seri.

becurile lor atârnă imaterial în pete luminoase care le absorb mersul. doi câte doi, îşi povestesc amintirile care nu s-au întâmplat ieri şi filme cunoscute, nu neapărat inventate. poveştile le ies din puls şi cad pe tobogane moi, în plutiri intime.
mirările boltesc drumul, îl strecoară şi-l pixelează ca o sticlă topită.

în cutia ei nu încap intruşi. dacă nimeni nu se cunoaşte, toţi îşi încălzesc gândurile sub aceleaşi bolţi iernatice şi toţi împart acelaşi puls.

visuri în seri(i), ale străinilor intimi.

- somnul dintre opt şi nouă -

pe uşă se fugăresc nişte note cu nişte suspiciuni şi pe ambele le acoperă un stol de idei zâmbăreţe, de parcă ar fi lăsat umbrele la mai multe colţuri de stradă, cu bileţele lipite de mâner. bileţele pentru oricine.

carneţelul în care trec unele din ideile zâmbăreţe stă în formă de coif de o parte a mesei şi se înclină odată cu pinul către cireşul vecin.
ideile zâmbăreţe sunt mai şubrede zilele astea, când au nevoie de umbrele şi nu le pot aşeza unde le place, cu bileţele pentru oricine.

mai sunt picături care nu cad nicăieri, curg si se dizolvă misterios între jos şi pe jos, fenomen frustrant şi nefinisat ca viaţa unei fete torturate de un psihopat care nu va fi niciodată descoperit.

sunt sigură că există în picături zeci de corpusculi de viaţă încuiaţi în captivităţi infinite, care ar putea ieşi şi crea cascade tăiate jos, însă preferă să aştepte să intre hipnotic în somnul cuiva dintre opt şi nouă.
aşa, nu mai sunt apă. sunt vii.


despre corpusculi de viaţă: umbrelele isteţe obişnuiesc să se adune pe o stradă rotundă dintr-un oraş mare în care n-au mai fost. fiecare aduce cât mai multe gânduri vii*, fiindcă gândurile cad în sus când plouă, iar umbrelele le prind.

când cele mai multe gânduri adunate sunt bucuroase, ele sunt împinse în sus prin ploaie, ca de pe o trambulină, şi se agaţă de nori. pe care-i colorează. dacă norii sunt, deci, plini, înfoiaţi şi coloraţi, - chiar dacă imperceptibil - înseamnă că au adunat o mulţime de gânduri bucuroase şi se bucură în jos, în nuanţele minţilor care le-au dat.

când tună tare şi vin furtuni largi şi aritmice, norii sunt cei mai bucuroşi. beau multă apă şi râd. gândurile adunate de ei sunt intens bucuroase. iar ei sunt graşi tridimensional şi invită la inventat forme.

dacă sunt omogeni şi împrăştiaţi ca nişte valuri de alifie, gândurile sunt supărate - iar norii vor să adoarmă minţile supărate. se doarme dependent şi satisfăcut, atunci.

iar dacă adormi în ora de după opt seara, din cauza lor e nouă.

-

* gândurile vii nu le pot lipsi celor făcuţi din corpusculi.
la fel cum nu poţi să asculţi pianul de aici fără ele.

- frappé -

la vale se alunecă pe bezea lucioasă, albă cu şireturi vag albastrui şi vag portocalii.
pe laturi cresc clopote-fruct, bezelice şi ele. alunecoase.

deasupra e un geam întins, departe.
norii sunt pe jos.

înainte se fuge după o persoană cu capul ghemuit, înfofolit, care merită plesnită cu măturele moi.
înapoi se merge cu cada.


se chiuie şi se aleargă, iarna fugărind uliţa şi uliţa fugărind alte uliţe.

tot ce se întâmplă e alunecos şi vioi, înainte şi înapoi.


ar putea fi o nuntă a unui bulgăre cu o bulgăriţă, pe un lac înclinat pe care ideile pot patina în ambele sensuri.

ar putea fi vacanţa unor albuşuri cu zahăr în care s-a turnat lămâie, cer şi forme de gheaţă de geam.

ar putea fi un frappé făcut din pluş cu valuri, sticlă şi aurore boreale.

- eclipse -

e fratele tău. vitreg? asta nu e foarte important.

trăiţi în acelaşi orfelinat şi aveţi părinţi agitaţi şi uituci.

tu esti atentă la el, el pare prins de lume cu o singură latură, celelalte trei intrând deja acolo unde e prea complicat. e un fel de heathcliff al cărui macabru a devenit filosofic.

pari vulgară, uneori, dar relaţia asta te vrea aşa, necizelată şi foarte dependentă.

ţi-ar putea zice, probabil - dacă ar şti şi el cât te iubeşte, dar nu-şi dă seama decât că trebuie să te oprească, dacă trebuie să pleci.

tace la fel de sihastru şi pe dinăuntru, e dintre oamenii care nu-şi ascultă gândurile, despre care nu poţi înţelege de ce e indiferent.

poate e vorba de abrutizat.

poate doar de indiferent.

dacă ţi se pare că e preocupat de tine, nu scapi niciodată de gândul că pare.

nu spune, doar pare aşa - şi de obicei când nu contează.

te opreşte, totuşi. o face scurt şi adânc.

sunt puţini cei care ştiu să se oprească unii pe alţii.

v-am văzut în spatele unei maşini, stăteaţi în formă de plus. cum aş vrea eu de multe ori să stau, în tăişul unor stări de eternitate minutară pe care definirile le strică - total lăuntrice, ale căror rost şi rest dispar, dacă încerci să vorbeşti.

aş vrea să vă absorb liniştea lungă şi anxioasă pentru tine, largă şi opacă pentru el, dar stările ca asta îmi plac lăsate în plus.


naratorul (care vede şi arată, niciodată nu spune) mă desprinde de voi, arătându-mi într-o eclipsă cum:

cărţile ajung şi miros a iepuri.
fotoliile încep să semene cu coroane,
vinul - cu ploaia, uşile cu peşteri, geamurile cu delfini, holurile cu curcubeie.

- one minute before recalling -

this dream puts away its cover,
tucks me into someone's eye
ten times blurred, then ten times slower
pours it from his self in mine;

twenty street lamps it recovers
from a lane like any other,
foresees paces, sharpens curves,
hems in oxygen to urns.

five words pass through uttered callings,
some ten thoughts that weren't there
grow ten minds that now can bear

- five seconds after recalling.

- blocaţi în locuri finite, zise idealuri -

când am plecat, a fost dintr-un loc oblic, o cameră pe-o parte, pe pereţii căreia alunecau măsuri impare de tipar decorativ reliefat, viu, care invada aerul şi forma o sărbătoare pe care n-o ştiu încă.
camera se alungea spre cineva parşiv, cu informaţii false.
părea o înmormântare.

apoi am murit, sau am vizitat locul de după. era plin de camere normale, majoritatea pentru copii, total neasemănătoare cu camera uriaşă şi complicată în care am crescut.
erau mici, simple, pentru copii de dulceaţă, copii portocalii şi bleu cărora le place aerul, care nu prea vorbesc, care au prea puţine jocuri.
ei lipseau, iar camerele lor erau concesionate forţat pentru atingerea unui scop nobil.
turul lor e o plăcere pe care o anticipez dintotdeauna.

a doua avea ascuns în perete un întuneric plin de îngheţate (mediocre, la rândul lor): alb cu galben, roz cu gri, îngheţate făcute cel mult să-ţi placă.

marissa cooper şi un codrin muriseră amândoi odată. deci ajunseseră amândoi odată aici, în raiul destul de mic, obişnuit şi cuminte.
timpul nu era altfel, cum m-aş fi aşteptat, cosmic sau personificat, vizibil sau decalat.
era timp cu locuri, ca în orice altă parte cunoscută.

marissa cooper avea părul ca o peltea dreaptă, iar el era un codrin bifazat - îndrăgostit şi condiţional, absorbit şi incomplet.
îi urmăream, treceau dintr-o cameră în alta. speram să mă conducă înspre descoperirea unei ascunzători de emoţii, a unei vizuini inabordabile în care se vinde neoficial cel pe care să-l iubesc atât de tare, încât să ajungă aici. n-ar fi altceva decât un fel de premiu, un anunţ, o surpriză-bonus care ţi se relevă după nişte stăruinţe.

marissei i-a aruncat cineva bereta croşetată (roz) foarte departe, iar ea a înţeles asta ca pe un semn al nemărginirii.

dar locul ăsta pare mărginit. pare oprit.
la marginea lui e o apă care începe direct din latura unei şosele. apa se opreşte tangenţial cu maşinile, dar ele nu par să treacă niciodată.

am năvălit succesiv în multe camere, într-un câmp de cămăruţe făcute pentru băieţei curat-săraci. am căutat în toate, cu fervoarea şi dramatismul adolescenţilor exaltaţi, până când am găsit o persoană care mi-a spus de imponderabilitatea regulilor de aici.

i-am rătăcit pe codrin si pe marissa, fără noţiunea de undes-arfipututduce.
sub apă, m-am gândit, corectând lipsa iniţiala de resurse şi de flexibilitate.

dacă e imposibil să mori, atunci poţi merge pe sub apă.
când am ajuns la marginea ei, bereta roz a marissei flutura deasupra apei, spre mijloc, deformată, ca înfiptă într-un vârf de copac, însă înfiptă niciunde.

locul ăsta e doar o etichetă. e scurt şi necontinuat ca un perfect simplu.
apa e o sugestie. o etichetă pentru bine.
dar sunt atâtea.

deasupra şi dedesubt sunt etaje cu alte raiuri, mai lungi, mai scurte, pentru altfel de oameni.
acum le reajustează şi le regândesc tuturor regulile, sunt toate într-un soi de renovare.
e o supraetajare de raiuri simple, oprite şi nehotărâte.
toate sunt finite.
n-au cum să se întâlnească.

n-ai cum să te întâlneşti.

- cămăşi de noapte -

crengi.
îmbrăcate în cămăşi de noapte.

între 6 şi 7 mergi în sus, pe sub podul dintre copacii din dreapta şi cei din stânga. unii care întind nehotărât ramuri periferice, ceilalţi care le prind cordial şi valsat.

6 e unde începe luna să-şi strângă în jur un chenar de cer croşetat şi neclar, iar sindrofia de muguri de pe firele de copac îşi dezleagă forma ordonat delicată, ca punctele brodate ritmic pe un material transparent.
6 e mândru că azi lipsesc luminile, că cineva dintr-un loc cu prea multe a uitat să le împrăştie peste ţara lui.

7 culege felinarele din colţ. locuieşte sus. nu cel mai sus, dar aproape de sus-sus.
vecinii lui încă par verzi, şi nu le plac defecţiunile.
tavanul din dreptul lui 7 nu are nici formă, nici ordine; planează în bănuieli circumspecte - uneori excesiv de luminate, încât redevin muguri.

la 7, bătrâneţea devine cavalerie.
întrebările devin întrebări care n-au fost niciodată puse.

domnule cavaler, săptămâna viitoare puteţi locui oriunde.
n-aş vrea.
fiindcă ar fi o locuinţă?

şi la 7 începi să te întrebi despre..
..în câte feluri poate fi spus 'nu-l (sau n-o) atinge'.
..în care locuri poate sau trebuie să fie întrebat cineva cum este.
..care, din toate privirile de pe orice stradă, seamănă cu păsări.
..de ce nu s-ar face bărci cu roţi, pentru derive pe uscat.
..de ce coregrafiile grele nu includ dansuri cu încetinitorul.
..dacă, în anumite lumini nefiresc de rare, chiar există fiinţe transparente care sar lent şi rotativ din copac în copac.
..cum..

- cornurile -

dacă la fiecare geam ar fi expuse cornuri, întâlnirile de sub ele ar mirosi a păduri de mărar şi a mici dejunuri.

cornurile sună sau fumegă franţuzeşte.
cele care sună nu mai sunt relevante.
ar trebui să se vadă, aşadar, exclusiv cornurile care plac, fiindcă oamenii se înnebunesc după reminiscenţe francofile.

am să încep să-i întreb pe unii, pe cei mai boemi, de ce ţara asta de formă scăpată pe jos a iubit atât de tare şi de depersonalizant franţa, iar acum o regretă la fel (de ce şi-a strâmtat cândva capitala până la o asemănare, de ce a pus în buzunar atâtea cuvinte cu final în -en, -in şi -ant, de ce şi-a vopsit cafenelele în muzici şi în bulevarde emulant-eliziste, în loc să fie doar ea, ridicată de pe jos şi fluturătoare ca un steag nestrident).

deci oamenii se înnebunesc după cornuri.
întrucât lucrurile considerate înnebunitoare de cei scăpaţi pe jos sunt puse în geamuri (flori, haine, decoraţii de iarnă, capete), cornurile ar trebui să crească agăţate de rame. sau ramele ar trebui să se producă cu cornuri ataşate.

atunci îi vom fi furat, poate, ţării-prototip un deget.
irigat de o încheietură hipotonică, însă, ar face prin adeziune celelalte degete să pară pianiste, nu nişte borcane care se cred vitralii.

atunci ar începe cei scăpaţi pe jos să caute definiţii şi să găsească din greşeală celelalte cornuri, care miros a copaci de mărar.

- neglijenţe -

mă gândeam la lunile astea neglijate şi nedreptăţite. noiembrie, ianuarie, februarie. poate octombrie.

nimeni nu-şi dă seama de februarie: se regretă decembrie sau se aşteaptă martie. din februarie nu se aminteşte nimic - dacă nu e o zi de naştere, dacă nu s-a urcat nimeni pe horn, să-ţi închine viaţă sau dragoste.

la fel, noiembrie - nu se întâmplă nimic.
sau ianuarie.

primăvara e un fel de câmp psihedelic împrejmuit de un gard de înaltă discreţie, trece repede şi adorat.
lunile de vară sunt grădinile clişeelor, se înghesuieşte oricine să le depene.
în septembrie sunt şcoala, câteva castane şi ţiiminteastăvară, decembrie e gras si tare ca un balon tencuit cu perne.

mai e mai, da, însă nu aşa de uitat şi de subtil ca ele trei.

mai e practic vara, oamenii se duc să-şi ajusteze burţile pentru iulie, să trezească umbrelele acelea urâte, care strănută ebrietăţi.

trec lunile astea discrete şi eterice ca nişte îngheţate topinde între imensele plăceri neverbalizate pe care nimeni nu şi le aminteşte.

- voie -

expoziţia rotundă strânge fiinţe şi le lipeşte de obiecte.

obiectele sunt învelite de bulbuci pietrificaţi şi se uită unele la altele ironic-invadate, invitat-urmărite, pasionat-asediate.

între ele se dizolvă naraţiuni scurte, de exemplu a unui triunghi care a însemnat „castel”. deasupra a avut un coif cu pietre bulbificate - coif viu, ştiitor să trimită o pâine în timpul dinainte (..aaaaflă..).

locul e al potecilor cu trepte, crengi şi pleoape prin care nu străbaţi.

înapoi în colţul obiectelor cresc invenţii şi posibilităţi - bijuterii cu sarcini transparente (să adoarmă, să îndrăgostească, să învelească, să se întoarcă), cutii deschise în săgeată, unghiuri tactile cu sprâncene cunoscute şi voie, ne-voie să le ţii minte.

- încă să nu. încă să însă -

balet din poziţii fixe, deplasate alunecat până în alte poziţii fixe, stabilite glisant.

altă artă, din intenţii luminoase, ..fie cântec, desen, dans, transparenţă. fie nu.

tenişii puşi cu talpa în sus, unul galben, celălalt albastru. ai multor fete de 14 ani, tunse la fel, senine la fel.

juriu distribuit ca o cremă omogenă de jur împrejurul sălii alunecoase, îmbrăcat în prosop.

felia mea, cochetă, matură şi posesoare a elefănţelului cu blană zburătoare în spatele gâtului.

carte de citit cu o ureche - ştie s-o dea, stiu să o dau printr-o fată, fata ştie să mi-o redea.

castanii scobiţi în lumină, pe drum în jos şi noaptea.

a fugit ca un tunel pe lângă mine.

a ajuns înainte, foarte înainte, n-a reuşit să se oprească.

atât cât cineva încă îţi place, cât încă nu ajungi.

- aici e iarnă. toamna urmează imediat lângă complicităţi, înainte şi la dreapta -

coboram dinspre iarnă spre toamnă şi auzeam confericit*, cât mă transformam din bulgăre mare şi râzător în cutie fericită de liniştiri castanii, strădatice.

ca să nu fug prea repede sau ca să nu mă lovesc, un muncitor acategoric mă bloca, mergând în faţa mea cu mâinile întinse în lateral. tânăr, complicitar.

la intersecţie, direct toamna, instantanee şi aşteptată.

cunosc cutremurele astea de împliniri acaparatoare, prea imense.

mergeam spre dreapta şi mi se deschideau în faţă cadouri:

..un copac plin de ciori cu ochii ca bomboanele bucuroase, prietenoase - mari cât capetele porumbeilor, ovali, atenţi, complicitari. pe toate crengile, ciori maro cu ochi deschişi, moi, vigilente şi sincronizate.

..o figură cu păr de valuri, lung, satinat, de complicitate castanie, în expectativă. a cărei expresie** lipea mai multe ritmuri de dans între ele.

am trecut pe lângă ea, cât din copac îi cobora un pachet grandios de flori albe fără specie, suspendat de ciocuri prietenoase, maro-atente. valurile satinate s-au întors şi au râs încă mai castaniu, de o complicitate nouă.

în timp ce mă derulam ca un ecou lângă ele, m-a supărat un gând foarte exact - ciorile să fi comandat pachetul, fiindcă e ziua ei?

tot la dreapta.

mi-am scos pantofii. aveam şosete confecţionate din tablouaşe înghesuite. una, pe dos. mi-am pus pantofii înapoi.

era imperativ să ajung la un parc anume, de culori condensate, pline de complici. vroiam atât de tare, încât m-am oprit brusc şi am început să fug înapoi oblic, impregnând în jur părţi din mine - contururile mi se destrămau şi se confundau cu alte texturi, părul mi se dematerializa şi se făcea timp.

la capătul diagonalei, un loc pătrat cât un cufăr, din care se auzea tare muzica asta, îngânată încă din iarnă***, ca un vals dansat pe clopote - clopotele din toamnă - toamna din iarnă.

am strâns componentele extremdefericirii şi m-am reconstituit.

strada, ca un tunel al groazei inversat. în loc de păpuşi mutilate şi mături, apar din lateral imagini încremenitoare, de frumuseţi nedrepte, ca un flux stereosenzorial din cele mai exaltante surprize.

din stânga, copaci imenşi, stropiţi şi îmblăniţi portocaliu-alb-maro, încâlciţi între ei complicitar şi sinuos. făcuţi de inventatoarea culorii pe care o vezi când închizi ochii în soare.

strada, un tunel dintr-o portocală găurită şi învelită de copaci din mantii volatile - atâtea portocaliuri încât le uiţi, portocaliuri pe care vrei să le fugi, prin care să te uiţi clipind flash-uri, să împungi cu mâinile.

au trecut doi oameni rari - din cei care te văd transfigurat, aspirat de fericire şi rămân neinvidioşi - şi s-au celestizat, m-au absorbit.

am fost întreruptă, chiar când am ajuns într-o cameră iernatică, plină de figuri ursulatice de porţelan alb, fiecare râzând altfel.

când căutam una după care să mă ascund, când îmi aminteam că sunt şi cu cine sunt, când începeam să bănuiesc că timpul e făcut din iarnă cu toamnă, mereu în ordinea asta, ceva m-a trezit.

-

* verde-cenuşiu, un fel de deget al timpului. un cântec anume.

** (expresie care) spunea: nu doar o stradă, extremdefericire în taxi, viile vii, 82, castane din portocaiul alb, nisip în ceaşcă, m-am născut cu un an mai devreme decât m-am născut..

*** dacă-i ignori versurile, e o serenadă spiralată de gusturi rare cu parfumuri, cu pulsuri de clopoţele, cu amprentele călătoriilor perfecte presate între puncte cardinale.

- hohotească -

m-am trezit în hohote, năucită de râs sufocant.

apoi am râs de ce râdeam.

apoi de râsul meu.

apoi de râsul lui contaminat, până am readormit.

înaintând împleticindă până la uşă şi dincolo de ea, am găsit o cutie de turkish delight. păreau două, ireale, păreau împachetate, păreau să aibă înăuntru

o glazură miraculoasă,

de mâncat de pe o casă.

până să cred că aseară căzuse siguranţa şi că fuseseră acolo dinainte (că nu le-a pus maica, ci mama), nu mi s-a împletit doar râsul cu picioarele, ci şi două jumătăţi de existenţă una cu alta, electrocutate la îmbinare.

una, din pat până la uşă şi dincolo.

cealaltă, o rostogolire într-o cameră umplută cu crăciun, invadând crăciunul, asumându-şi-l. verde din dreapta jos, pâlpâind ca o fiinţă, ascuns din fâstâcire; roşu din dreapta, mocnit, cu sursa invizibilă, doar o lumină pe care copiii o ştiu bine; maro, lucios ca un foşnet şi alb nehotărât, palpitat, de undeva de dedesubt.

aici se intră singur, se face fuziunea senzorială a tuturor culorilor în oooo, se intuiesc cotloane intangibile şi pline de cadoooouri, de boooombooooane belgiene nemaigustate, în formă de cap, de trapez, de polonic, de iuca, de mătură.

şi râsul e un hohotesc, o hohoteasă,
..iar tu eşti o hohoteasă, o hohotească.

- luna asta

..e îmbrăcată într-un roman, într-o păpădie, în aer cu dungi -

- din frici -

amintirile şi câteva zile secrete din august cred în acelaşi câmp.

pe câmpul lor se pun vitralii portocaliu cu roşu, să le delimiteze - zile de apusuri, zile de amintiri.

pe o vreme neştiută din august, ies oamenii din frici.

droghează fulgerele lipite de geam, care vor să zguduie. reuşesc cel mult să facă o muzică de consistenţă grea, întinsă pe geam, care topeşte marshmallian casa şi somnul.

îşi lasă fricile sedimentare pe pături şi se ridică, subţiaţi. somnofili. în formele lor adevărate, de bezea.

când vremea e dincolo de secretă, când e masonică cu rece şi dacă fulgerele se încuie în chioşcurile lor negricios-bombănitoare, cei care ies din frici se refractă în artezieni. ţâşnesc, din frici, iar refracţiile lor sunt dimineţi pe scările liceului, pe scările profesorilor de liceu, cu o balustradă strânsă în buzunarele hanoracului; când înălţimile încap în borcane cu etichete şi când parfumurile* pompează aerul, sub presiune. când îl deformează, îi injectează fericiri de sute de agregări, îl psihedelizează ‑ până ce râde flasc şi întins, ca dârele de fulger de pe geam.

cei care ţâşnesc din frici sunt refractarii.

-

* al părţii uscate a castanilor, al lipiciului de pe tabla spartă, al colţului de clasă în care ochii trebuie închişi, al dăţii când ajungi să crezi că vrei să stai tu la catedră, al mingii de oină câş,..

- virgule -

în alhambra, barca se întoarce pe o parte, draperiile din plastic se umflă mocnit de aer, strada e măturată de valuri alerte, plesninde, subţiri.

cum face strada, când e cel mai geloasă pe apă?

în josul porţii, într-o peşteră minusculă de iarbă, încape un căţel învelit în viaţă şi împăturit de draperie întunecată.

ce i-ar desena poarta pe pereţii unei peşteri mici, de iarbă?

fratele unei petreceri stă în picioare, cu câteva uşi - uşile aduc zgomot marin, adolescent.

ce zgomote le-ar plăcea uşilor?

pătrate colorate care caută să însoţească.

cine ar însoţi pătrate?

o textură a negrului care nu inspiră nicicui funest, placid, discotecar sau plastic. plin de sprâncene; de contururi capilare; de rochii scurte şi pufoase; de diezuri tatonânde, drăgălaşe, care nu vor să devină sunete.

petrecerea e o literă asiatică din lila împroşcat, ţurţuri legaţi de ineventualitatea semnificaţiilor.

adolescenţii sunt curbe şi asortări din dungi filiforme.

poarta e o poartă din cozi împletite din găuri de foc (dantelate, nemişcate), prin care aş băga capul, spre un loc care să spună despre vinuri nefăcute (ce-ar însemna vinurile nefăcute, dacă ar fi ideatizate ca ceva decorativ? la ele s-ar putea gândi mamele isteţe, când se plictisesc).

fratele petrecerii e un lac portocaliu cu nasturi şi solzi pe suprafaţă - virgule de transparenţă care duc la departe.

atunci timpul se dedică arturilor pe care nu i-am cunoscut, eteelor care-şi dau numele ca pe portocale oxigenate şi salvării care vine la fiecare eteea din mâinile altui artur.

mov deschis* şi virgule**, în alhambra.

* cohen, ‘if it be your will’.

** isaak albeniz, 'asturias'.

- lipite -

un producător de muzică e lipit de perete şi creşte de la stânga spre dreapta, până sus, aproape de plafon (pornind de jos, de la mijlocul unui om mic). făcut din lego colorat, pe care trebuie îndesat, apăsat - în relief - un strat de lego maro, ca să-i struneşti cântece.

eu şi încă nişte copii dintr-o machetă sărim şi îl palpăm succesiv, ca să potolim muzica pe cale să iasă.

în loc de stimulată să iasă, aici muzica devine prin constângerea să nu iasă, prin inhibiţii de machetă.

acordeon pianistic care dansează, zvâcneşte, se zbate.

orizontul e egal cu viitorul, cu înălţimea turlelor înfipte la deal, cu tot ce nu vezi pe jos din viteză, cu macaroane puse în castronaşe portocalii, cu prăpăstii blănoase din circumferinţe de umbră, cu farfuria cu picior de deasupra ciricului, acolo unde urci şi uiţi cum.

în egalităţile astea e vremea care nu te lasă să fii în prezent, te vrea imperios în zigul trecut, în zagul viitor. şuierele trenurilor, trecânde prin plapuma picurată în sus. trotuarele de căzături din filmele cu tine. mănuşile.

eu şi un unelevremuri trimiţându-ne la dezintoxicare - ne-am înghiţit atât timp.

e posibil ca, imediat ce închizi ochii după lampa virong-merlin, să vezi ovale cu margini glazurate de celule împletite, celule ca ale stupilor, dar asimetrice - mai ovaloide, de o culoare mai uitabilă.

poţi să le crezi uşi şi intrări, dar sunt lipite unele de altele.

- i preziosi -

cred că ar trebui să existe doar stări în locul oamenilor, iar dacă fiinţele sunt absolut necesare, să reiasă din modulaţiile lor.

există stări. nu se văd. se bănuiesc. presărate oriunde. le auzi, ţi se par paşi, mişcări sau detalii chicotinde, dar sunt stări şi există în locul fiinţelor. trăiesc in autonomii spaţiale şi comunică doar prin ele, ceea ce le dă familiaritate şi definire. le auzi şi e frustrant, nici măcar o dată nu-ţi dai seama de unde vin.
am convieţuit cu ele acum două nopţi, când am ajuns într-o aşezare starică nu foarte mare, unde ele erau scrutătoare şi alerte - am fost prima excepţie.

revăd unele chipuri într-o manieră adâncă şi purtătoare, expresii pe care nu vreau să le descifrez şi care produc obsesii line. o obsesie lină nu durează, ci se aprinde din când în când ca beculeţele unei instalaţii, aducând lângă tine o stare neştiută, aromată - uneori hibridă între ambiguitate şi copilărie, alteori între senzualitate şi salcâmi.
le revăd dimineaţa, fiindcă imaginile modelate între 5 şi 10 sunt mai dense.
după ce întreb oamenii cum văd ei cu ochii închişi, încep să-i invidiez cumva distant şi dispreţuitor.

eram un joc fugărit* - ceva (un soi de soră) urma să mă prindă.
cum tot ce e mai frumos are datoria de imprecizie, am ajuns într-o lume inexistentă, făcută din bleumarin.
pe locul unui joc mecanic, ciberfil, crescuse însă un beci luminos şi impenetrabil, în care o figură ca asta, adânc penetrantă şi purtătoare, era ubicuă. activitatea - a te urmări cu privirea într-o formulă indicibilă, a-ţi absorbi toată forţa în ea şi a ţi-o reda sub forma deplinătăţilor fluide** - senza parole, lo sai che lo so.
un bătrân leit cu geamantanul unui bunic, îmbrăcat în război fără identitate, cu o întreagă epocă sub frunte, în mers, pe umeri.
l-am găsit într-o pată de noapte, între alte pete (felii vizuale delimitate de densităţi şi temperaturi colorate).

am mers o vreme împreună - printre ruine, printre alte pete.

secunda s-a transformat şi sprâncenele i s-au îngroşat, războiul s-a făcut bleumarin napoleonic, părul şi ochii lui mi-au fulgerat, iar pielea şi tot ce spunea, inacustic, erau portocalii - o cremă mnezică amestecată cu lămâi dulci.
că-l căutam eu sau că mă căuta el era prea împletit.
odată ce m-am ascuns în apă, nu mai făceam parte din jocul lui, nu mai puteam fi acolo.

aş vrea să pot urmări oamenii fără să existe păreri sau răspunsuri, să le cunosc lămpile şi papucii de casă,
să pândesc de după draperiile lor (cum sunt pândite păsările călătoare de către fotografi neinspiraţi)/
cum se gândesc şi cum le e dor.
să le spionez câteva din amintirile cele mai compacte (cele pe care doar hipnozele le trezesc).

faptul că oamenii mint, că nu ajungi niciodată să le măsori veridicitatea, e preţios.

l-am omorât, făcând ceva greşit. a dispărut repede şi a apărut în locul lui un mormânt de joc electronic, anafectiv şi laminat.
am reuşit să readuc câteva dintre deplinătăţi, cedându-mi chipul: în jurul feţei am dobândit bretele, (formând) o casetă textilă avangardistă şi dezorientantă.

pe marginile luminii, anumiţi ochi pot aduce în şotronul contactelor lor senzaţii care altfel nu există şi nu pot fi inventate. am stat câteva zeci de luni, de ani sau de vieţi înţelegând şotroanele lui (degeaba-i spun aşa, n-avea gen), halucinată.
eram vânată pentru chipul meu şi-l ascundeam, oriunde l-aş fi dus.

aş vrea să inventez cuvinte pentru deliciile derivate de sub fruntea feţei portocalii, din felul fulgeriu de a cuprinde, din păr fulgeriu cu amploare de intuiţii, empatii şi completări silenţioase.
pragul teluric le opreşte pe toate între marginile sentimentelor. dar ele sunt absolut non-definitorii.

nu mă pot gândi la nimic mai implodic şi mai peren decât să nu vorbeşti, în timpul instalaţiilor.
intensitatea e incompatibililă cu limbajul. cu atât mai preţioase ramân ghicitorile necodificate.

-

* în ciuda broderiei perceptive, unele succesiuni senzoriale rămân sub trena regulilor unui joc şi-a fugilor, în care afli inopinat că unele mişcări nu funcţionează, că unele direcţii pot fi sparte dacă ciocăneşti în aer, sau că dispoziţia spaţială constă în felii delimitate de densităţi şi temperaturi colorate.
** nu invocă ceva cunoscut, ci o învârtire împlinită, fondantă; sunt aproape neştiute - o spumă din ceva ce presupuneai, ceva ce încă nu ai aflat, ceva ce te identifică.

- mai -

ca să ajungi în ţara nefumătoare, trebuie să cunoşti un aerian şi el să-ţi spună cum intri într-o pană (anumite pene călătoresc lângă aerieni, fără să aibă nevoie de atare posesori).

îi copiază viteza şi-i secondează traseul, acolo unde se duce.

în lujerul penei e suspendată o mică telecabină în care stai, cu gemuleţe înnorate.

mai e lăptic şi spumă din zmeură şi nişte cuburi de frişcă tare, cu gust de cartofi copţi necondimentaţi şi bleu.

în suspensia vecină sunt două cireşe, care ridică şi de-gravitează ambele capete ale călătorului. făcute din pană albă şi aburită, dacă trebuie să dormi.

în ţara care nu fumează trăiesc baloane.

se umflă şi expiră, se umflă şi suflă, se umflă şi fluieră. pulsul lor e curentul.

doar aerienii au voie, oricine altcineva nu.

te poţi - cel mult - preface că eşti cort, că te umfli şi că încerci să prinzi porţii de aer alb.

că înveţi ce e aer şi ce nu.

- o lecţie paravestimentară -

mă cheamă clèo dellé, sunt un flirt.

sunt a celor cu tulpini drepte şi adânci, călători sau călăreţi.

oamenii nu-mi plac.

sâmbăta intru într-o grădină cu două profesoare de pian. sunt lirică, mi-e uşor să vorbesc cu oamenii, doar că nu-mi place.

compun partituri, cât le pândesc. mă cunosc farfurioarele lor, sugative de inele şi de ocheade concurenţiale, vinerii. ţin praf de zbor printre pătrăţelele de ciocolată şi ceşti fin demarcate, care se îndoaie devreme, la orice aluzie de vreme.

pe pervazul lor stă regele avangardon, cu fruntea întunecată. ştie că e poetic să-ţi atingă faţa cu încheietura degetelor, nu cu ele. ştie că unei lirice nu i-ar plăcea niciodată să fie sărutată din salut sau din bucurie.

are sprâncene nemăsurate, clocotitoare şi ceasul întunecat, în duet cu fruntea.

locurile nopţii sunt cameleonice, pline de scuze. în ele nu mai intru.

ziua sunt vântul, umbrelele, parfumurile. copertele cafelelor din castele de acuarele.

nu port sutiene roşii, negre, ..albastre, verzi, groase sau neasortate. înnoadă pielea.

nu port pantofi din plastic, la modă sau imitatori.

nu-mi pun cizme deasupra pantalonilor.

mă îmbrac bărbăteşte, când imi aduc aminte.

cămăşi înăuntru, cămăşi zăpăcite sau descheiate cât timp mă urc pe degetele cuiva.

pantalonii lor, cei bleumarin fără dungi, în care te bagi şi nu-ţi pasă.

glugile.

rochiile şi fustele cu nasturi mari în faţă.

rochiile, pardesiele cu cordon.

fustele-pantalon surori cu genunchii; încă mai drage cu buline.

mătasea cu bretele.

mănuşile albe purtate noaptea, mănuşile crème şi gri purtate ziua.

mânecile dedesubtul cotului, ca nuvelele ondulate.

pantalonii scurţi largi, albi, cu pliuri şi curea subţire.

gulerele late, adormite, căzătoare.

lungi, cât mai lungi.

largi, toate.

bolţile - caselor, podurilor, cântecelor, viilor.

opresc gândurile pe câmpuri pustii, ca să mă urc pe ele. întâi pe gânduri, apoi pe câmpuri. să arunc haine.

recunosc mariuşii şi marcii. de câteva ori, erau viktori sau raphaeli.

joia dimineaţa, thièrii pot fi întâlniţi dacă eşti în carouri, dacă ai pălărie, dacă te simţi a-barometric.

flirturile adânci nu vorbesc. te înclină şi te ridică la loc, sau te cristalizează când le ironizezi. aşa, unghiurile ochilor sunt nesfârşit de noi.

sunt cu ele, fiindcă intuiesc.

nimeni nu ştie dacă sunt decentă sau singuratică.

mă îndrăgostesc prăpăstios şi ironic, îi îndrăgostesc pe ei şi-mi place să fie doar atât.

toate astea, într-o cutie de bomboane de duminică, duminică de forma unui carusel.

carusel din perdele ieşite pe strada mai.

- diafilm -

luând poşeta bucuroasă* după mine, mi-a povestit o fotografie despre hans şi heidi şi cum se înţeleg ei larg, zulufic şi nu destul de nemţeşte pentru noi, venezueleşte pentru ei.

din cauza bulinelor ei, visez din ce în ce mai epifanic:

hans şi heidi au nuanţe smulse din 'summer nights'; distanţa până la ochi e germanică, când te uiţi la ei: ea poartă idei turquoise şi costume golfistice care i-ar plăcea oliviei newton-john. fără să încerce, are picioare pictate în bronz de fuste plisate marinăreşti.

el e distras şi seamănă cu un colţ tânăr de cornişă, greu îndrăgostibil, mai ascuţit şi mai absent. e absent ca un râu din poze** (şi nu te poţi abţine să remarci că, dacă i-ai face poze, s-ar uita mereu în altă parte).

ei călătoresc împreună prin şanţuri în care, în loc să fie şnururi de apă, sunt păduri minuscule şi pernoase pe care le poţi tăia, dacă le străbaţi.

au o barcă chic, făcută pentru heidi de un alt amorez năuc. oricum ai încerca să-i pui pe retine, unghiul lui ar fi mereu secundar, juxtapus, niciodată central. centrală e ea.

heidi nu vorbeşte cât pozează pentru visul meu, dar totul legat de ea e auditiv: dacă vrei să descrii cum are ochii, faci eo-oeoa. ştii cu acribie cum râde sau cum înoată. oamenii o impregnează cu priviri şi cu întrebări pe care nu vor să le pună, din cauza riscului celui mai caraghios camuflat - de a părea prea interesaţi.

ar trebui să fie el în faţa ei, sau în spatele ei - mai mare şi glumeţ, sau hegemonic cumva, acaparator. nu e. fiindcă la hans, nimic nu e auditiv. o perdea care flutură şi nu flutură, oricum ai filma-o, o prinzi parţial sau doar dintr-un unghi nerevelator.

are trăsăturile micşorate, de fiecare dată vrei să-l întrebi ce-a uitat sau ce l-a surprins întru atâta absenţă. mâinile lui sunt unde trebuie, cu heidi; şi ea râde suficient de plin încât să suprime vizualului rătăcirile lui dispoziţionale.

heidi se micşă strident. hans se mişcă perdelic.

există locuri de apă de forma farfuriilor, râuri sau lacuri sau fluidizări cărora nu li s-au dat nume, fiindcă le-ar strica.

hans o iubeşte regretic, poetic, nehotărât, neacut, neţintuit, incert, nedependent - hans o iubeşte inteligent, ea pe el nu. din descrierea asta, ar deranja-o detaliul incert, perdelic - i-ar sparge râsul în spoturi publicitare.

heidi se urcă pe gard, iar dincolo e încă o farfurie fluidată joasă, încasetată într-un pământ abrupt. jos de tot sunt câteva mingi care se joacă sărit unele cu altele.

eu arunc de sus o minge, izbind capul unei mingi-moş de jos. asta e toată treaba mea din scenariu, să-i dau unei mingi în cap cu o minge.

heidi se urcă pe gard cu fervoare, uită pliurile oliviei newton-john agăţate şi îndurerate.

aerul e de consistenţa îngheţatei; încep să i se vadă venele, gălbui şi nemişcătoare.

încep să se înşurubeze neperdelele:

hans o opreşte, e obositor şi intruziv de explicat cum.

are mâini care îi îngrădesc deplasarea frontală de orice fel, inclusiv respiratorie. rare-rareori, când cineva te obligă să absorbi senzaţii tactile atât de despotice, apogeul lumesc al plăcerii imateriale se face un fel de bombonică.

heidi nu pricepe că acum o iubeşte doar conformatic, nuvelistic, hotărât, acut, ţintuit, cert, dependent.

nu mai e nimic nemţeşte despre ei şi-aş fi vrut un punct optic cu hans dinaintea recalibrării.

aş mai fi vrut încă o minge în capul unei mingi din farfurie.

-

* poşeta bucuroasă a fost salvată dintre multe ţinte, noduri plasticate, movuri maronice şi cartiere întregi de imitaţii de şerpi şi blugi. imediat după salvare, poşeta bucuroasă s-a făcut de un crème portocalic, s-a umflat şi mi-a arătat bulinele dinăuntru.

** râu făcut din poze, nu văzut în ele.

- algoritmii formelor -

salata verde e o trenă transparentă, de fapt, în care sunt încâlciţi şi imortalizaţi lilieci ca în chihlimbar. o curtezană făcută doar din picioare, care îşi îngheaţă plăcerile în tiparul crinolinei.

a devenit aşa din domnul salat* (care era cumaltfeldecâtsărat). chihlimbarul în care se înţepenesc lilieci s-a produs din strâmbături dulce-cristalizante ale dumnealui - prin regula generaţiilor. injectat cu înţepături de verde - din cauze psihanalitice. avusese, odată, o stare de agregare destul de blândă, încât să se poată întremerge prin el. dar domnul sărat s-a strâmbat şi nu s-a mai întremers**.

nu ştie bine cum s-a întâmplat aşa - el deja nu mai exista, când a aflat ce-a făcut***.

substituta sa, domnişoara nesărată - posesoare şi devenire dulce-cristalică de psihanalisme, nu mai avea cap, nici natriu.

au început să tăbărască melci pe ea. uneori, iepuri. uneori, apă. era nouă.

cam atunci s-au blocat liliecii înăuntru. dintr-un oarecare daltonism, în verde nu e obligatoriu sare****.

ar trebui să îi copieze cineva şi să-i multiplice dincolo de trenele ei, fiindcă i-a ţinut pe toţi şi încă îi ţine înăuntru: orice salată verde fără haremul de lilieci e suspectă, deci importată. conform judecăţilor sărate.

toate astea, psihanalitic.

domnul sărat era de o înaltă omogenitate cromatică.

* tată de salată nesărată.

** a întrezări. a întremerge.

*** existenţele nu coexistă cu strâmbături.

**** confuzii din afecţiune sau din traiectorii prestabilite.

+: e o vizuină cu geamuri mai mate decât celelalte. ce se vede prin ele nu poate fi focalizat mai clar, ar deveni o traducere brutală şi schimonosită. trebuie îngustate: dialectica, ochii.

- de sus, miroligent -

tortul ăsta cu tulpină e un lasou pentru idei:

• 'tempesta. mi fai entrare?'
'te-ai culca mai curând cu cineva calm, sau tempestuos? ..cineva calm sau tempestuos?..'
deschide un voal de mai accaduto şi crede că-l las înăuntru din cumpătare.
stoluri de harpe-păsări.

• 'nu sunt cum mă ştii, fiindcă am luat multe mirări de sub copacul tău'.
cum reuşeşti tu răbdarea asta?
ştii că după 16 ani e perfect să laşi o ploaie în afara casei mele?
casă-acordeon, se contractă şi se descătuşează ca franţa pe picioruşe.

• 'eşti temporal, sau temporală?'
uite-mi pantofii, cu timpi şi tâmple.
chopin sunetează cireşe percutate în capul abţibildurilor.
stau pe casă, cu un şotron chopin-ic pe flancuri.
se spune • 'urcă'.

• 'acolo sunt nişte poze cu tine galbenă*, spune-mi că nu pe laptop ţi le-a cromatizat, şi râzi'.
uite contururile astea coconeşti. uite contururile celelalte. uite fuga spre lift, şi-n lift înălţime cu pături.
chopin zice cireşe în capul abţibildurilor.

• 'tu ce-ai face din apă?'
crăciunul.
căciulile.

..cineva calm, cineva tempestuos?..
nu le văd, sub tortul tulpinat.
sunt pe casă.

-

* tony renis - 'quando, quando, quando'.

- momente/modate -

locul momentelordate din madrid nu a fost dintotdeauna aproape de ţara-de-plopi:

printr-un momentdat, se căutau brioşe şi panglici şi rame fotografice, în primul magazin cu cd-uri inventate.

momentdat: străzile să nu fie drepte. cd-urile să fie curbe.

n-aş fi vrut să învăţ despre ele.

- ţine o palmă insolentă, 1998 -

- adună-ţi graurii din perceptron, 2002 -

oamenii amestecaţi cu anii ’80, din cauza unor porumbei - nu zburau foarte mult, îşi sălbăticeau vârtejuri aripice pe băncile mele, într-una flămânzi.

pe de altă parte, fiindcă nu veniseră încă cd-urile, ristori cumpăra manşete ca să le imortalizeze smaraldiu. mistral i le vindea - n-ar fi vrut niciodată să vândă două de echitate. de orice fel de echitate.

- e adaptabilă funinginea, 2005? -

- furioşi, domnilor care tremuraţi înaintea celor rotunde?

- vă întruchipează antenele neoconexioniste, semănaţi cu anii?

2007, primăvara - altele decât fete -

reauzite, fetele vorbind. nu colectivul modern, co-secular cu mine -
fete coafate, mici, cu dantelă. coborâte delicat dintr-un goblen, purtându-şi abrupt timiditatea încadrată şi zâmbetele nefolosite.
au mers mic, cu opriri neconvenţionale, şi-au potrivit mişcările.
le-am auzit îngânând versurile lui octombrie, strivind sub mersurile mici imnuri de frunze bătrâne. purtau pardesie împletite în dungi, maro sau bleumarin cu roşu închis, ca pahare răsturnate.
de când nu-şi aminteau, întoarceri de cap cu semnificaţie şi trageri prompte înapoi deveneau obiceiuri muzicale. se pregăteau şi aveau să se pregătească, încă; au lăsat goblenul la capătul bulevardului, să-şi dea cadou numele.

am auzit ce spuneau când nu erau ele, ci o voce candid-moşnegească a unui pian blând, adânc. am auzit anti-critic, în timp ce lumea era un singur oraş, nu un oraş singur.
mă zugrăvisem pe copertinele uşilor, între galerii, deasupra tramvaielor cu clopoţei.
- apoi le-am văzut - gleznele demne, nasturii amuzaţi de tipare.
mă aşternusem pe trotuarele curioase, pe vitrinele neîndemânatice, pe gardurile viclene din jurul scriitorilor impliciţi şi neimplicaţi, acolo unde ironiile, dramele şi primăverile joacă ‘hazard’.

am întors ceasurile, să sune cu voce de pian scăpat în vreme şi am numărat pantofii roşu închis din fiecare goblen, din fiecare fir de dantelă în..vremuită. întimpurită. acolo unde mâinile lor ajung, cu neînchipuită intenţie, şi ceartă — acolo unde se opresc pantofii roşu închis — unde paharele răsturnate se desprind — unde, dacă nu în oraşul singur, ..lânga pianul săpat invremí, în vremuri?

- diftongi în empatii -

cazi de buline -

x. ce trebuie să faci, să convingi pe cineva destul de creţ să-ţi dea un pumn, destul de tare?
: anitismul e o stare opacă de enervoamuzare; bulinele cresc pe curbura sprâncenelor, pe aer, pe înfinele înfipt, cât fondurile sunt altele - game diferite de e: e mai lung şi către a, e mai tare spre acru, spre ă, spre m, e lung şi cefalic, e de întors într-o piruetă pe gheaţă ca în hagerstown şi de căzut bulimic, petalic, strâns-rupt.
mai vino o dată, e -
te tot învârţi -
încă o dată -

xx. trebuie izbucnit cineva destul de creţ, ca să-i dai un pumn anitic. eu să-l izbucnesc. el să mă izbucnească. izbucnibilitate egală.
de la anitism la concentrare implozivă sunt
câteva
artificii.
- ele cad concentric de pe aceeaşi margine (explic implodismul* - când aveam şase ani şi ore tringhiulare de pian în clasa întâi, am căzut pe platforma liceului de artă, din cauza unui ciot păcălit de rugină. drept înainte, ca o placă inflexibilă, încât toată zona dintre bărbie şi genunchi să se facă cimentic-vidată şi să vizionez implodic un videoclip de puncte triunghiular-cabaret-pianice - asta se face occipital, temporal şi carotidian. n-am putut respira până n-am crezut că am murit).
- flirt with young cosmos.

* edvin marton, 'fireworks’.

- pe paleta roşului -

scările; se opreşte să se împiedice şi să se-agaţe de buzunar.
'pom, kata-pom-pom-pom'*, se face o damă de cafea şi împinge nişte valuri într-o parte şi-n alta. răsar şi domnii de foc, unul pe câte unul din maluri. cade cafea praf, sare foc şi malurile se încreţesc.

dacă se mişcă ea spre dreapta, se duc şi ei toţi după ea, cu un ritm în urmă. se încruntă şi se lăţesc tot cu un ritm în urmă - ieşi din cafeaua mea - şi dansează, dansează.
evită să se învârtă în acelaşi timp, de parcă ar avea toarte ciocnibile. urmează să vă vedeţi urechile în aburii care s-au ridicat - 'les nuits, l’amour, paris'**.

eşti o descreierată, niciodată nu ţi-am spart uşile trântite.

bărci în picioare, cafeaua e aproape toată în ele. bărcile se clatină. bărcile se ghemuiesc şi se sincronizează, e ceva ce fac bărcile, nu bărcuţele.

nu ştie să danseze, de fapt - are butoane, supape prin care sare doar cafea deja făcută, bună la nimic. îi trebuie praf, de împrăştiat şi de dat bărcilor, nu bărcuţelor.
oamenii beau cafea doar după legea imitaţiei, sau unii ajung să găsească în ea arome întortocheate, înregistrate?
or bea-o fiindcă unor italieni le stă bine - celor care se fac gregari matinali în librăriile 'feltrinelli'.

îşi adună cavalerii în supape cu castanietele, zice foccafea, nu faccafea. diferenţa înfiinţează adjudecarea, 'pom, kata-pom-pom-pom'.


* paco paco, 'taka taka-ta'.
** bzn, 'dance, dance'.

- cucoanele din cocoane -

nu e apă rea: e efervescentă, turquoise mărgelic şi transparentă, ca din piscinele petrecerilor matinale. prietenă cu un oraş de spumă (oraşul e peste ea).

straturile astea două - unul languros şi scăpător, celălalt gelatinic - urcă şi vin deasupra pietrelor calcice, ca de zahăr sau orez, transparente, poate cu câte un moţ pământiu.

când eram destul de mică, mă tolăneam în cel mai ordinar pământ şi le găseam printre scântei. umpleam cutii cu ele, mi le arunca mama.

apa - stratică, aşa - urcă pe itinerarul unui scripete, cu pietre pe margini şi ..meta-mercur solid, pe mijloc. apoi coboară şi pietrele te prind, mareice.

suntem mulţi, beverly hills-ici, swinger-fosforescenţi, cu costume fluide.

de exemplu, când era mai crăciun, eu avusesem nişte picioare anormal de groase (fiindcă ele se poartă), băgate în cizme roşii flux-ice, cizmele asortate (fiindcă asta se face) cu o fustă identică, muşamalină. un hanorac peisagistic - imită crăciunul. şi, e clar, trebuie să mă culc cu cineva, dacă am picioarele aşa groase.

mai e un huligan. se învârte pe lângă oglindă, îşi potriveşte nişte curele sau nişte albastru sau nişte întrebări.

pare să aibă două tulpini tâmpite, în locul picioarelor. şi capul brun, ridicol-balonic, ca intervievaţii vreunei reviste cei mai 100 din 300 din..

swingerism-ul de aici nu e atât incriminant, cât flirtic.

dar cum flirtezi cu două tulpini sub un balon? nu-i nimic, mă culc cu el, doar e acolo.

nu e singur, e cu o problemă.

de-aici în continuare, trebuie să-l caut şi să-l consolez.

din fusta mitocăneasă, evadez sau o dematerializez, pe ea şi pe amintirile despre ea. acum am un costum de baie iepuros, cu ceva drăgălaş desenat pe spate.

nu e bun nici el, fiindcă toţi pretind că se uită la ceva drăgălaş, în spatele meu.

alt costum, albăstriu, cu el intru pe urma scripetelui, între pietrele calcic-butonice.

apa e agilă, neastâmpărată, te urmăreşte. cum vreau eu să sar şi să o fac să mă ducă nu se potriveşte cu conduita costumului albastru transparent, fiindcă în el nu sunt mică şi oamenii se tot uită.

pahare şi grupuri marmurale, tot swingericeşti. aici sunt 'doamne', cele mai coconoase. dorm în adăposturi de fragranţe sufocante, se învelesc în lipiciuri clinique, se trezesc strânse şi împunse de multi-elastice, se trezesc împunse şi strânse de vieţile panterelor, vieţile andrelelor, vieţile inelelelor, vieţile nelor.

aşa mă trezesc eu, decebal de-ce-bal, când

aşa ningi, artur arturic

şi marco* seamană cu tine, în tren;

marco e artur şi n-are plen,

ce face el se amestecă cu ce respir eu -

artur nu-i dintr-o carte, se uită doar pe geam

spre unde vede trenul, trenul care vinde parfumuri.

primul parfum: 'i think so'.

al doilea: 'do(n’t) you?'

---

*'la solitudine', laura pausini.

frustrările 'sunt' şi 'cred' -

- apar pe bluze pe care scrie 'i love new names', sunt fâşii care vând zile zbătute, comparaţii şi pachete scăpate pe jos. încearcă să fie fâşii-doamne, vor să-şi existe genul.

ţin minte că am ocolit una care-mi crescuse de cot, în martie. sentimentală şi crescătoare. avea relaţii.

ele cred cel mai mult în lunile de hârtie, cartonul face să le crească unduiri largi şi bufante, cuprinzătoare.

dacă se hotărăsc să apară pe rochii, în zile pe care le ai sau le vrei, nu acoperă vreo gaură. se instaurează în mijloc. îşi dilată feţele şi ştiinţele, proptite bine.

de puţine ori, sunt diferenţe. de multe ori, sunt similarităţi.

- dimineţile chinezeşti şi lunile de hârtie -

în providence, lucrurile înfloresc chinezeşte. între 4 şi 4:30 dimineaţa, e invazie de copaci mongoloizi. dacă o dimineaţă vine mai devreme decât cred asiaticii cu crengi, se întâmplă în acuarelă. ca în acuarelele acelei marie rose, marie roncat? de plajă, pe care joe dassin se gândea că le pricepe.

nu vine un anotimp întreg, îşi trimite doar soldaţii.

şi nu se cade ca vara indiană să însemne, chiar, ceva.

în lunile astea de hârtie, nu-ţi vine să crezi în china sau în martie, vrei în verile indienilor care ştiu să facă veri aşa cum se fac ele. majoritatea celor reuşite s-au blocat între rame. celelalte evadează, dar se împiedică la câţiva milimetri de cuşca lor cu cer. restul se mototolesc.

vagabonzilor, vagabonzilor.

alte dimineţi intră în ceainice şi se uită acolo. aerul se închide la culoare şi miroase a ceai de anotimp. cărările se văd mai bine, ca nişte fluvii mult înghesuite. cântătorii se aşează turceşte pe scenele care le plac, sau îşi întind câte două picioare în 'v', ca păpuşile dezorientate.

crystal lullabies - un morman de zise; cristalul e de fapt nişte sunete, iar lullaby nu poate însemna altceva decât hol pentru copii, de băgat capul prea mare. nu ştiu cine a croit cuvântul, dar l-a croit pentru un hol, în niciun caz pentru un cântec. probabil holul era timid şi fix, nu s-a mai supărat când i l-au smuls.

- 'marlen' -

nu se pronunţa 'marli:n', nici 'mahlain'; însemna o culoare printre portocaliu, cărămiziu şi galben-beige, căreia unii oameni îi zic foarte urât - mai ales cei care se ocupă de rochii prea lucioase, prea evidente.

eu-mică aveam povestea scrisă pe cearşafuri împachetate fără plastic, încopertate. dădeam paginile şi trebuia să găsesc scrisul, să despăturesc cearşafurile pe dinăuntru. scria că eram mică, cam ca atunci când îi săream în braţe domnului luca din capătul scărilor.

primeam un lanţ de rochii şi trebuia să aleg una dintre cele marlen, care erau, într-adevăr, cele mai frumoase. semănau cu neglige-uri. ele şi cu una albă, îmbulinată bleu. pe lângă ele, urma să devin un fel de marlen.

nu ştiu ce artă e asta, marlen.

acolo unde citeam, grădina fără anotimp croia ceva asemănător cu brazii, aşternuţi ca pe orizontală, întinşi pe jos (cum se întind ierburile pitice, însă eliptic). erau brazi-iarbă neauziţi, fantasmatici, trebuia cel mult să-i bănuieşti.

doamna pace aducea a vrăjitoare-bufniţă care se transporta, nu mergea. de parcă ar fi avut elice, nu picioare. se ridica şi venea doar când te uitai la ea, în rest nu era acolo. trebuia să vorbim, uitam mereu s-o sun.

apoi am văzut copacii ceilalţi, doar de culorile focului, înşiraţi ca păpădiile în foc - le erau ciupite pălăriile; de fapt, arătau ca nişte pălării de ciuperci întoarse invers, concave, mai mici la mijloc şi mai mari periferic.

fuseseră tunşi, ajustaţi, pieptănaţi. trăiau în cadenţă.

a mai fost o apă, de bleu-ul înfiorător al colacilor copiilor de la mare, care ajungea la un mal din plastic verde, plastic imitator de scânduri, de port.

- de jucărie -

încă o apă în care am băgat copii, să-mi caute foile. copii destul de încruntaţi şi de indiferenţi, i-a luat apa când a trecut un vapor de jucărie. uriaşe, multe vapoare de jucărie treceau.

am plescăit cu nişte lăbuţe de ne-om în apă şi-am rulat-o, într-un fel replescăit, înapoi. cu copii cu tot.

unul a ajuns la mine, celălalt lângă colţul apei (era colţuroasă, verde opac). le-am smuls foile şi i-am căutat mai departe, împinsă de o responsabilitate remuşcată.

ei treceau în continuu, indiferenţi spre mai încruntaţi.

- au, aud -

m-am trezit pe la 6 dimineaţa, cu oboseala dilatată a zilelor nesuferite, examinate. în laptop, apăsător.

îl aud pe mihai în hol, vorbind cu mama, cu tata. am deschis şi-am închis o crăpătură de uşă, am văzut că avea o plapumă foarte groasă, pe măsura lui - mereu spune că e mare - aşezată pe osul din mijlocul spatelui gâtului.

stătea acolo, venise să doarmă şi să mă întrebe. dar eu nu vorbesc cu el. tata începe să-i explice lucrurile lui obişnuite, în registrul ceasurilor omega, al artiştilor adevăraţi, al oamenilor de calitate.

mama - mimând gazda, însă non-iritată. ridică sprâncene şi chicoteşte afabil. am încuiat ambele uşi spre mine şi-am rămas - din ce în ce mai - încruntată.

îi auzeam pe toţi în hol, vorbeau pe un aproape întuneric.

cum se fac lucrurile astea? să sun pe cineva lumesc, să-mi spună? îl sun pe mihai, mai bine. dar sunetul se face mic, minuscul, până nu-l mai aud.

e încă noapte, un fel de noapte iasominică (uşor ia-somn-ică), izbită de aerul şi de non-anotimpuriul culorii suspendate între senzaţii.

afară nu e vreme.

nu-mi amintesc ce am de făcut ziua, nu ştiu ce zi e, nici cu ce sunt îmbrăcată.

mă gândesc că aş putea să-l văd când dispar maşinile, tot spre noapte, dacă nu se bagă sub plapuma lui. dar să-l întreb cum a venit, de ce nu mi-a spus, e interesant că nu mi-a spus, dar 6 dimineaţa.., de ce nu şi-a lăsat plapuma la uşă.. cum, ha.

sun iar, telefonul meu e o buturugă plină de întuneric, iar tastele se fac verzi şi tot mai mici, înfundate ca un sunet din apă, nu mai văd, nu ştiu să coordonez mişcări mici cu sunete.

iese din casă, pleacă. i-or fi spus că sunt indispusă, cum le spun oamenilor.

ce urât, l-au trimis cu tot cu plapumă, s-a întâmplat ceva, să-l văd - telefonul meu e din lemn, mic şi întunecos, nu pot vorbi cu el şi o să plece.

- fugăritorii contemporaneităţii -

eram tata şi doi irakieni cam proşti mă ameninţau. eu eram în tabăra mea şi mă dădeam drept năuc. şi trebuia să-mi vin în fire. le spuneam că trebuie să mă orientez. mă enervam ocazional, înştiinţându-i că devin iritanţi, chiar cu arme şi ameninţări cu tot, că nu trebuie să mă bată la cap. îmi băteam joc de ei, îi enervam şi apoi îi recalmam ca pe copii mici, explicându-le într-una că nici eu nu ştiu exact, că trebuie să căutăm, să-şi vină odată-n fire! şi să nu mai aibă hachiţe.

- luni, din metal -

apă într-un bol transparent, scobit tare la mijloc, bol ca de făcut frişcă în el. aaaproape transparentă apa, doar că înăuntru e destul de întuneric. a ieşit un şarpe zbătător, s-a uitat şi s-a întors înăuntru, feroce în convulsiile lui însă inofensiv în realitate, şi-a murit.

m-am dus la ce trebuia să însemne felix, altfel. am mers cu o maşină necondusă, traversând un fel de country-side idilic, până la felixul phoenix (m-a ajutat cineva la trezire, m-a întrebat dacă nu mă gândeam la phoenix, de fapt - şi mă gândeam).

ca un monte carlo cu mai puţin cer, mai nou şi mai arabic. floridian şi înghesuit. locuri strânse pe unde să mergi, fântâni arteziene gigantice, mausoleice, cu păsări înfuriate şi drajeuri de apă căruntă, minusculă, la poale.

statui metalice, seismice, care nu încăpeau într-o privire: ar fi putut avea metrou.

lângă colţul unei clădiri, începea alta. aveai impresia continuă că mergi prin spatele construcţiilor, nu prin faţa lor. era aproape pustiu, totuşi strâmt-strâmt.

clădirile - toate locuri de întâlnire ale unor oameni seismici, locuri în care să doarmă sau în care să râdă societal. când a venit un cutremur, mă dusesem la un fel de templu local, în căutarea unor fragmente spirituale. avea scări - trepte uimitor de înguste - direct în jos, într-o prăpastie. trebuia să sari, echilibristic, pe marginea lor, să poţi coborî spre un loc păşibil.

cerşetori, adolescenţi flămânzi de vizual şi de maliţii. cutremurul m-a udat şi m-a dezbrăcat până la a fi aeriană şi extrem de liberă, pe o movilă mediană. după ce m-am desprins din ea, am căutat scări rulante, eliberare de cerşetorii flămânzi de mine şi un loc în care să-mi întind mâinile - de când n-am mai fost aşa udă, cu părul închis, cu haine perfecte senzorial, cu sprâncene aşa vii, în râsete independente?

- sinestezii. sau -

curcubeul ăsta arată ca un fular strâmb sau aşternut strâmb acolo unde trebuie să fie. culorile coincid, sau aproape coincid, cu ale lui clem, care caută o scobitură de eşarfă în care să încapă; after all, sticla lui nu poate veni decât din curcubeu. le pot face - amândurora - textura prin a decupa scărit un carton, încât să aducă a pieptene grosier. pastelat, rămâne de elucidat manufactura transparentului, fără să-ntreb pictori. clem ştie cum curcubeiele au sunetele lor.

stephen dedalus are nişte aripi uriaşe, cortinate, nu chiar de ceară, făcute din pătrăţele. nu zboară cu ele. n-are nici măcar cap, sau orice uman, e doar aripi. trăieşte în domino, şahic. acoperă ce nu-i place şi ridică pe aripi tot restul, sau încearcă. vrea să cuprindă. vrea toate pătrăţelele. pe unde merge el, are impresia că-i mic. se bate, trăieşte de multe ori pentru asta şi crede că artiştii nu se bat. de fapt, nu-i place colonia de artişti nebătăuşi, nebătători la ochi. îi place acelaşi cuvânt, în alte limbi. vrea o propoziţie scurtă în jurul lui, formată anagramat din 'membri' aleatorii, aşternuţi dezordonat în colţurile pe care le vede cel mai des. asta face el, merge ca printr-un videoclip.

fularul roz trebuie zugrăvit cu mingea creponată a miţurei. pus într-o poziţie neaşteptată (din partea unui fular), ridicat şi coborât în partea cealaltă, afânat, instigat.

alexandra staying.

toate parfumate:

staniol fragmentat cade de sus în scenă.

un palton cu glugă, cu o mătură înăuntru.

stelămpi roz.

perne-cum, necumvauri, summer shimmer.

timmpul.

tinge carouselled: phony stations, vie sans mains, los meses de papel.

o pijama ruşinată.

culcată pe o pernă de foc antigravitaţional.

aşa cum păpuşile imită amatoriceşte oameni, astea sunt minilumi. pe cele adevărate le văd eu, dar, întrucât cred că sunt om, nu pot să le confecţionez machete elocvente, necaraghioase sau compatibile.