coboram dinspre iarnă spre toamnă şi auzeam confericit*, cât mă transformam din bulgăre mare şi râzător în cutie fericită de liniştiri castanii, strădatice.
ca să nu fug prea repede sau ca să nu mă lovesc, un muncitor acategoric mă bloca, mergând în faţa mea cu mâinile întinse în lateral. tânăr, complicitar.
la intersecţie, direct toamna, instantanee şi aşteptată.
cunosc cutremurele astea de împliniri acaparatoare, prea imense.
mergeam spre dreapta şi mi se deschideau în faţă cadouri:
..un copac plin de ciori cu ochii ca bomboanele bucuroase, prietenoase - mari cât capetele porumbeilor, ovali, atenţi, complicitari. pe toate crengile, ciori maro cu ochi deschişi, moi, vigilente şi sincronizate.
..o figură cu păr de valuri, lung, satinat, de complicitate castanie, în expectativă. a cărei expresie** lipea mai multe ritmuri de dans între ele.
am trecut pe lângă ea, cât din copac îi cobora un pachet grandios de flori albe fără specie, suspendat de ciocuri prietenoase, maro-atente. valurile satinate s-au întors şi au râs încă mai castaniu, de o complicitate nouă.
în timp ce mă derulam ca un ecou lângă ele, m-a supărat un gând foarte exact - ciorile să fi comandat pachetul, fiindcă e ziua ei?
tot la dreapta.
mi-am scos pantofii. aveam şosete confecţionate din tablouaşe înghesuite. una, pe dos. mi-am pus pantofii înapoi.
era imperativ să ajung la un parc anume, de culori condensate, pline de complici. vroiam atât de tare, încât m-am oprit brusc şi am început să fug înapoi oblic, impregnând în jur părţi din mine - contururile mi se destrămau şi se confundau cu alte texturi, părul mi se dematerializa şi se făcea timp.
la capătul diagonalei, un loc pătrat cât un cufăr, din care se auzea tare muzica asta, îngânată încă din iarnă***, ca un vals dansat pe clopote - clopotele din toamnă - toamna din iarnă.
am strâns componentele extremdefericirii şi m-am reconstituit.
strada, ca un tunel al groazei inversat. în loc de păpuşi mutilate şi mături, apar din lateral imagini încremenitoare, de frumuseţi nedrepte, ca un flux stereosenzorial din cele mai exaltante surprize.
din stânga, copaci imenşi, stropiţi şi îmblăniţi portocaliu-alb-maro, încâlciţi între ei complicitar şi sinuos. făcuţi de inventatoarea culorii pe care o vezi când închizi ochii în soare.
strada, un tunel dintr-o portocală găurită şi învelită de copaci din mantii volatile - atâtea portocaliuri încât le uiţi, portocaliuri pe care vrei să le fugi, prin care să te uiţi clipind flash-uri, să împungi cu mâinile.
au trecut doi oameni rari - din cei care te văd transfigurat, aspirat de fericire şi rămân neinvidioşi - şi s-au celestizat, m-au absorbit.
am fost întreruptă, chiar când am ajuns într-o cameră iernatică, plină de figuri ursulatice de porţelan alb, fiecare râzând altfel.
când căutam una după care să mă ascund, când îmi aminteam că sunt şi cu cine sunt, când începeam să bănuiesc că timpul e făcut din iarnă cu toamnă, mereu în ordinea asta, ceva m-a trezit.
* verde-cenuşiu, un fel de deget al timpului. un cântec anume.
** (expresie care) spunea: nu doar o stradă, extremdefericire în taxi, viile vii, 82, castane din portocaiul alb, nisip în ceaşcă, m-am născut cu un an mai devreme decât m-am născut..
*** dacă-i ignori versurile, e o serenadă spiralată de gusturi rare cu parfumuri, cu pulsuri de clopoţele, cu amprentele călătoriilor perfecte presate între puncte cardinale.
