- i-am zis în vis că îl visez, de ani încoace -

o petrecere, două camere. într-una din ele, stau lângă patul unui fost coleg, îi aprind radio-ul. vorbeşte liniştit, îmi dă răbdare. eu am ramas aşa, el nu, dar e îngândurat şi sunt îngândurată. dincolo, de pe holuri, muzici mocnite, asaltate de clişee. fete.

mă duc după ceva uitat în alt intrând - sunt unul lângă altul, orânduite într-un şir-parte-stângă, compartimente largi de tren. acolo, între fete cam vâlvoi şi întâmplări la întâmplare, îl văd pe en îmbrăcat în great gatsby, cu zâmbetul lui şolticar şi gropicios.

pe drum, ihn* (* personaj tocilar iscoditor, fără absurd şi foarte antipatic, din liceu) apare îmbrăcată în septagenară, poşeta atârnându-i ca o liană cursă de pe-un braţ şi capul-ciumafai fânos, irelevant. îi spun ce feţe de pernă are de recuperat din alte zone de petrecere, ascultă şi pleacă grăbită.

am o rochie-păpădie în voaluri translucide unul peste altul (combinaţie între aşa şi aşa), iar când mă-ntorc cu spatele, deşi-i destul de lungă şi mi se văd doar gleznele în nişte şoseţele înspumate, aud voci murmurând cristalic ce picioare!. atunci intru într-o alcovă spaţioasă şi fac un salt de piruetă, un fel de dublu axel lent (şi narcisist), rotindu-mi voalurile ridicat până aproape sus, gustând puţin mirarea lor satisfăcută oo, da, ce..

ajung lângă en, uşor debusolată. îmi plantez trena lângă el, în jos e-o spumă-ceaţă. fetele dimprejur încep să şoşotească şi se evaporă treptat, băieţii îmi fac loc sau îmi evaluează talia. traversată de-o stare de linişte-n trecut şi de momentul paşnic, îi spun lui en un adevăr pe care eu nu-l înţeleg: cum că în fiecare noapte, de 10 ani încoace (sau mai bine) visez aceleaşi 4-5 personaje din liceu pe care le-am simpatizat, dar de care n-am fost propriu-zis îndrăgostită (exceptându-l pe r). en, tu, co, r**. 

** şi e adevărat. nu ştiu de ce, n-am încercat vreodată să descifrez sau să rezolv enigma, însă de 10 ani încoace, poate mai mult, visez atât de des scene de liceu (lucrări, petreceri, discoteci la mare, bacul) cu personaje rotative pe rând sau integrate aceluiaşi scenariu. en, tu, co, r. 

că uneori, când sunt cu el în vis, mă duce tare-tare pe motocicletă, iar alteori stratifică apusuri în secţiunea unei roci, ..că cel mai frumos moment pe care l-am avut în somn a fost cât stăteam lângă el pe un deal aplecat, stropit cu praf de coajă de portocală abia ruptă într-un apus de răsărit interminabil.

îmi zice senin, fără voce, că nu ştie nici el de ce n-a fost nimic, şi mă absoarbe în privire.

se uită la mine great gatsby-ic, cald, se miră şi îi place. mă ia in braţe scurt şi strâns, face un gest din mână, se schimbă muzica, mă-nvârte-n piruete anacronice. îşi pune gura pe a mea, eu nu-mi dau seama dacă-mi place, îmi place melodia.

îmi amintesc că am promis să mă întorc în camera cealaltă, unde colegul întins lângă radio mă aştepta. când mă întorc dincoace, en e asaltat de figuri cu pahare, de poze răsucite unele pe altele, iar tocmai când încerc să plec neobservată, una din fetele cu păr vâlvoi şi afânat trânteşte gura ei pe-a lui într-un gest incisiv şi roşu.

el şi-o desprinde de pe faţă ca pe-un desfundător de chiuvete, vrea să-mi explice că asta face ea, dar rochia mi se face lila şi alunec din poză afară, cât între ea şi uşă se desenează, încă, poze mici, în căutare de finalitate.

-

** pe cei pe care i-am iubit îi visez foarte rar şi altfel.

- de paye (pa:i) -

camera de culorile lui paye*, un lan de pantofi nuchiarbuni printre cutii şi conţinuturi ladurée, detalii de pe ambalaje de copertă şi un fundal de zmeură albăsprebleu. locatara e barbică, dar lumea ei nu, e vie - nu-mi mai găsesc propriile amintiri printre toate, în fiecare colţ se-adăpostesc petreceri de tiare, zile de şcoală şi potenţiale.

the tree-lined avenue, foşnind dintr-un dulap întredeschis, 

un geam azvârlit într-un colţ cu inconştienţe plisate,

cuiburi de acuarele pe coperte,

în lumea puţin rece, puţin caldă, de ambalaje de bomboană.

în altă parte de viu, spick sare pe mine scheunând, cum nu scheuna niciodată - e brick în el sau urmează să i se întâmple ceva, îl tot îmbrăţişez, terorizată, încep să strig, îl caut sub garaj, îl caut peste tot, e ploaia asta, sare pe mine şi vreau să-l tencuiesc acolo, lângă.

de-aici îmi cresc două roţi uriaşe, unduitoare, de bicicletă suflată dintr-o gaură de făcut baloane, şi-ncep să călătoresc uriaş‑unduitor pe‑un strat de aer de deasupra străzilor familiare, pe un deal de percepţie, între coroane de copaci, la înălţimea sunetelor, văzând birjari filmaţi de sus şi păsări-lăţi-lungilă pupând cornete sau adulmecându-şi unghiile, până..

de-afară strigă cineva: adult, have you forgotten what is sour?

-

* epuriţă bombonie, cu urechi flexibile şi detalii mirunice, stătătoare deasupra oglinzii.

- pe trepte de lumină-ntunecată -

mă întorsesem iar*. ma întâlnisem cu profa de română (~ o vrabie) la uşa dinspre cancelarie, mă întrebase o prostie (ce-mi face nasul). oana se străduia să îmi traducă ce nu înţelegeam din jur, într-o condică de amuzament nereuşit, tot vrăbiesc.

am urcat pe scările din spate, vrând să ajung la cele din faţă, auzind melodia asta. căutam traseele translucide pe care îmi plăcea să merg, fiecare amintire, intrare şi ieşire, fiecare început şi paşaport de stare.

cădeam** la uşa claselor, mă uitam înăuntru, unde erau huse albe pe bănci, copii mici scheunând şi învaţătoare din altă paradigmă răstălmăcite printre ei. îmi căzuseră inclusiv ochelarii (eram un fel de babătocilară căzătoare), mă prăbuşeam velin în adâncuri asenzoriale, într-o tristeţe fără balustrade.

codrin*** mă ridica, mă pescuia transcendent din adâncuri - pe-o scară lină, de-apropiere învelită - c-un stoicism fără cuprins de braţe. ca pe-un halat de velur, ca pe o frunză uriaşă, înecată.

mă ducea la un bloc de senzaţii foste în care umbra unui el liceenic redevenea înnorat-afectivă, ca un sacou de catifea bleumarin la lumina naraţiunii.

se îneca în înecul meu, se hrănea cu locul dintre gât şi umăr, aşa de cald şi de profund, încât ne esenţializa pe amândoi - un somn de cădereridicare atât de dureros, atât de adâncit.

mai erau nişte copii alături, din cei care se-ntorc fără să povestească, de culori preparate din umbrele de la cotiturile scărilor de şcoală. însă n-au mai contat - căzusem/mă înecasem prea lung şi prea nestăvilit la uşa primei clase, mă imortalizasem în setul de mişcări de grijă şi fluiditate cu care el m-a ridicat, văzul se-oprise, acusticul era doar praf de auriu trecut, afara era doar o pagină de roman anonim pe care nimeni nu-l citise, niciodată.

 -

* nu ştiu de ce mă-ntorc mereu la felii de adolescenţă, târzie sau devreme; e o fântână de senzaţii şi de vreri de o patologie inepuizabilă.

** ca gandalf, prin straturi de vieţi, de trecut, de intrinsec implodat.

*** codrinii sunt aglomerări solide şi temeinice de longevitate, grijă, încredere şi caldadânc - te iau cu ei, te respiră, te înţeleg şi te aduc, când ai cea mai mare nevoie. nu poţi să nu cazi pentru ei.

o poză pentru soare -

odată, când mă-ntorceam pe coclauri de la o pregătire la chimie, m-am întâlnit c-o poză dinspre soare. era de-un blond curat, copilăresc, cu ochii largi şi nestemaţi, ca două lacuri de octombrie. 
pe mine mă revăd în pantaloni largi şi 3/4, negri, două cozi împletite şi-un sentiment de infinit ducându-mă. schimbasem drumul cum fac deseori, exploram seara. amnezică, de vară. şi, cum coboţopăiam pe nişte scări din laterala unui corp pustiu de universitate, el.

nu mai ştiu dacă ne-am oprit sau am continuat să mergem, dar zâmbetele s-au oprit etern în locul ăla, în care faţa-i strălucea ca un tablou din dormitorul soarelui, iar potrivirile de orizont-pe-un-colţ-al-minţii se desenau atât de sincer şi de nesfârşit. poate n-am stat, poate doar m-am mirat şi am trecut. sau poate nici n-a existat momentul, dar e prea bine conturat să-l fi visat. 

n-aş vrea să ştiu unde mergea, dacă era blond sau lumină, mi-a amorţit doar raza unei plimbări eterne dinspre soare. căldura lui, căldura eventualităţii. 

l-am ţinut bine minte ani de-a rândul, unele scântei încă îi reînvie poza. 

dacă te duce viaţa vreodată să afli că-mi aduc aminte, scrie-mi. zi-mi cum a fost de fapt sau zi-mi de soare, mi-e dor de văzul cald şi înflorit, nelumizat, cu care m-ai ţintit într-o nuanţă kodak.

nu-mi dădeam seama că se întamplă-aşa numai o dată-n viaţă.

'come una stanza chiusa a chiave' -

un iulie dimineaţa în care răsfrângi muzică italiană peste pădurea celtică, iar totul e atât de relaxat. îi explici cuiva semnele din resemnare, comunici zâmbăresc cu porumbeii care se hârjonesc în grădina roşie, primeşti o poezie, pui continuitatea lângă efemer şi-ti dai seama de importanţele contrastelor*.
pietricele de soare care sclipesc pe frunze de sticlă,
un mesaj superb pe care l-ai trimis fără să te întrebi ce-nseamnă,
castanele aliniate de-a lungul holului care nu face decât să respire.

o zi sinceră începută trezindu-te de-a latul patului, picioarele complet afară şi aşternut coconizat (un pic sub pernă şi alt pic sub cap).

timpul larg, neabreviat, preţios,

secrete mici şi mijlocii spuse de vântul mereu-a-schimbare.

erai o intrare în drumul umbric, cortinat, pe care alergam aseară.

erai gara deasupra capetelor noastre, un tren olfactiv care se-oprea doar cât să înţelegi că există,

iar drumurile te vedeau, râdeau, îşi strângeau trena şi se ascundeau în alte locuri.

la mine-n casă n-or să răsune telefoane, nici televizoare,

n-o să am ceasuri, ore, covoare urâte,

n-or să încapă impozitele, impoziţiile, artificialitatea.

plecaţi din lumea respirată, oameni stresaţi sau anesteziaţi, grăbiţi, bronzaţi şi amânaţi, 

fără cuvânt, curaj şi emoţii fluente.

aşternuturi de aer, înălţări de fluier -

răsare yucca într-un salon alb şi perfect,

un cavaler descălecat îşi inventează spada în oglindă.

teii se joacă de-a pini pânditori,

îşi dantelifică parfumul liber în sfere topitoare.

o zi sinceră continuată acolo unde figurile obosite se-adapă cu intrări neprevăzute,

te-ndeamnă s-o găseşti şi o găseşti - e 16, se opreşte. nu te-aştepta, dar te aşteaptă-acum,

(she thinks the universal key is unity, you think it's unicorns)

nici ea nu ştie sigur dacă culorile nopţii sau albul, 

dar vorbiţi amândouă repede, fără defense sau surdine,

voi care credeţi în firesc, în înţelesuri-frumuseţe,

legate într-un colier de revelaţii simple, simultane. 

iar seara..

seara iar nu se mai vede,

e-un colăcel de îngheţată devenită versuri,

steluţele împrăştiate de pe jachetă în lumea de umbră.

    

-

* aceeaşi jucărie poate rămâne lângă gard, aruncată, sau poţi s-o foloseşti ca pe-un binoclu magic spre cu totul altă poveste. 

cum poţi să te mai umpli de lumină dimineaţa, dacă nu-i niciodată noapte?

- hanorace haìne -

valentiiiinaa!

n-am încercat în olanda - găsesc pe-un raft de frigidercămară praful ăsta ierbos şi cumva îmi cade în nas. mi se lentifică lumina şi reflexele, sunt înapoi în camp*, dar e un camp mizer, hippie, mult roşu, atraseic.

mă întalnesc c-un porc (destul de agresiv) care-şi sprijină râtul de piciorul meu (destul de derutat), comunicând cu el (picior, derutat) într-un repertoriu de grosimi sonore.

mai merg; toamnă uscată, fără perimetru. se-ntinde ravenhead-ic, cu o textură de fân, pe orizontale destrămate.
pâlcuri de zgomote difuze, drumuri fără cărare. împărăţii fără stare de agregare.

mă întâlnesc apoi cu o căruţătelemac răsturnată; călare pe ea, o artistă de ierburi. eu râd căscat şi lent, doarsuntdrogatădarsunteu,n-osă-miignoramuzamentul. 

ar vrea să-mi ofere şi ea prafuri uscateperaft, dar vede repede că sunt cam prafuscată şi continuă să se aplece, c-un aer oarecum complicitar, strângându-şi fânul inhalabil din jurul telemacului răsturnat.

începe o pădure roşu-verde-auriu, în straturi de-adâncime. ecouri de lupul rău şi haos meta-adolescentin** pe ici - pe colo. 

ajung la un lac îngheţat, între timp recunosc participanţi la foste petreceri eşuat-asinine din liceu sau de mai departe: se-nvârt în jurul meu şi mă miros ca niste harpii, 's-a drogat asta', mă prind şi mă fixează de un pat, ..un fel de complot al tuturor gratuiţilor. 

din faţă, lacul îngheţat se uită la mine static, prin mascarada de buline (ecouri-buline). îi explic plictisit şi latent că nu vreau apă, în timp ce ei continuă să mă cerceteze, de parc-aş fi o pagină de pe tărâmulcusurprize descoperită pe gaura cheii.

pe unii nu-i cunosc, dar îi cunosc, cei mai mulţi par pelerine furate din recuzita unui film scufiţa-roşie-gone-punk. într-un târziu, apare 'fratele unei prietene' (scufiţa însăşi) - o apariţie androgină, cu culoarea şi semnificaţiile murdărite. 

cineva îi pune pe toţi să traverseze lacul, unii cad, alţii se dezbracă sau cântă, eu mă ascund dupa hanorace urâte, narcofilice, apoi dispar cu încetinitorul şi reajung pe drumul roşu-verde-auriu, care continua să se usuce cu ecouri. 

ma-nhaţă două creaturi încrucişate între iederă şi gumă de mestecat, de data asta (cu capete şi hanorace, iar). şi strigă cât de tare pot: 'valentiiiinaaa'..
dar mi-e prea somn, îi las să mă ducă înapoi la lac. sunt o monedă de şantaj, vor să mă prind sub gheaţă.

nu ştiu dacă ajung la valentina sau sub gheaţă, nu am răbdare să mă lămuresc. pe tronul dinaintea lacului, pe care mai devreme trăgeau hanorace haìne de mine, acum se înghiontesc un fel de heruvimi-rebut, subsumaţi noţiunii de hanorac şi aleatorii. 

pădurea se recalculează, se frământă, lacul se dezgheaţă, apoi îngheaţă înapoi. 

ei chiuie, se luptă-n acţiuni nemotivate, dezarticulate, mai repede, mai lent, praf, fân şi o ilaritate fadă, fără complement.

-

* hayward, massachusetts.

** 'the perks of being a wallflower'.

- oricând -

oricine şi oriunde-ai fi,
oricine şi oriunde ai fi fost,
sau oricând ţi-ar fi vara,

să nu uiţi să te uiţi din când în când la stele, noaptea.


don mclean - 'vincent (starry, starry night)'

cred -

cred în drumuri care duc undeva fiindcă eşti tu şi fiindcă eşti acolo. 

cred că lumea se poate termina pe un pod de octombrie şi reîncepe într-o peşteră în care te blochezi cu cineva, doar ca s-ajungi să îl cunoşti.
cred în scopuri elastice, atotcuprinzătoare.
în rosturi.

cred în intenşi, în luminoşi şi în romantici.
cred in adaptabilitate, în zi şi în noapte.
în subiectivitate.
în eternitate.

cred că e esenţial felul în care vezi şi găseşti, nu numărul celor găsite.
cred că poţi rămâne o veşnicie acolo unde simţi.
cred că alegerile se fac - nu se aşteaptă, nu se tergiversează.

cred că oamenii îşi fracturează/eludează spiritele, prin cotituri greşite.
cred că ordinea celor care au fost sau vor fi primii, ultimii, e aproape aleatorie.
cred ca istoria i-a neglijat şi i-a-ngropat prea des pe cei mai buni.
şi-ncet, aşa cum suntem azi, cred c-au să înceteze să existe.

cred că academia e o curbă derapată şi neasigurată pe care-a apucat-o ruşinos drumul cunoaşterii, condus de un şofer fără permis.
cred că toate cărţile de nepoveşti sunt redundante, calpe şi - într-o lume de proiecţii - ilegale.
cred că orarele pierdute-n săli de curs şi-n titluri auxiliare sunt nişte vaze sparte pe care le-a distrus un copil prost, iar părinţii i-au luat apărarea.

cred că suntem josnici şi.., de fiecare dată când nu luăm apărarea copiilor deştepţi, de orice vârstă.
cred că nici 0.004% din lucrurile spuse nu merită spuse (în schimb, atâtea altele rămân fosilizate sub pragul hipermetropiei, al agnoziei sau al laşităţii).

cred că-i o glumă ca, atunci când încă eşti spontan şi plin de revelaţii, să nu fii ascultat.

cred că ne naştem doar ca să ajungem tineri.

cred că-ţi distrugi viaţa când faci copii sub 25 de ani, fără să fii convins că-ţi poţi concesiona destinul complet, atât de devreme.

cred că valorile adevărate sunt atât de rare, încât lumea nu le mai poate suplini decât promovând contrarii.

cred că, de fiecare dată când cineva îţi atribuie o poreclă luminoasă, învie un pitic pe care l-ai omorât demult, din greşeală.

cred că cele mai spectaculoase poze erotice se fac cu sufletul şi trăiesc veşnic.

cred că cele mai multe imagini nu zic nimic, deci n-ar trebui să existe.

cred că lipsa de sensibilitate, de empatie şi de pasiune e primul sinonim pentru ratare existenţială. al doilea e aroganţa.

cred că, cu cât stai mai puţin sub stele să te gândeşti la ce a fost, la ce va fi, la ce nu este, devii un eşec mai monumental.

cred că permisele, brevetele, certificările ar trebui să fie date numai cu ochi închişi, de vrăjitoare din lumini care aud fără cuvinte.

cred că anii cei mai frumoşi se estompează şi se scurg în locuri şi în fapte insuficiente, din lipsă de autenticitate.

cred că cei care caută celebritate, popularitate, sau să-i conducă directiv pe alţii au fost şi riscă să rămână arizi şi ocoliţi de sensurile vieţii.

cred că e crud - şi cosmic nescuzabil - s-ajungi unde visezi când eşti deja bătrân şi obosit, şi-ai încetat să vrei cu-adevărat (să fii, să te confunzi, să urci în infinituri).
cred că suntem construiţi pe principiul plăcerii - nimic din ce e bun nu poate fi greşit (decât, poate, dacă-i mai rău pentru un oarecare altul).

cred că ajungem toţi la fel, dacă nu ne oprim adânc, să zicem nu.

cred că suntem abominabili, de fiecare dată când realităţile şi relativităţile devin obişnuinţă.

cred că, cât încă plătim taxe, comunicăm cu cei de care ştim că fac lucruri (şi mai) greşite, ..suntem o specie ectopică, neverosimilă şi condamnabilă de orice curte de apel supremă.
cred că cei care ar vrea să locuiască în păduri, sub ceruri de vată de zahăr, cu simţurile larg deschise, iubindu-se pentru potenţiale.. n-au nicio scuză că n-o fac.

cred că, dacă ar coborî azi pe pământ o populaţie extraterestră să selecteze prodigioşi telurici, n-ar mai găsi rămaşi nici zece.

cred că ignorăm cele mai multe semne care ne vin şi ne arată, din pură inerţie.
cred că lumea e mult prea mare să cuprindă atât de puţine alegeri.
cred că ajungi pe deplin satisfăcut doar atunci când nu mai ai crezuri şi aspiraţii.
cred că adevăratele subtilităţi nu încap în niciun repertoriu lingvistic, fiindcă altfel nu le-am putea simţi.
cred că tot ce e distonic, disonant, distopic pe lume e făcut exclusiv de oameni.

cred că timpul pe care nu-l avem e echivalent vinei noastre.

încă o poartă, lângă poartă -

am copii în jur. care ţipă dimineaţa, cât se joacă (pe o trambulină, în dialecte diverse), şi-mi aduc aminte de plaja pe care-o auzeam ca pe-un ecou de pe planeta pescăruşilor, dintr-un balcon de mare complet dezamorsat de griji.

în pin, în vârful pinului, un cuib de berze? ciori? de dragoniţe magice, de nişte mâneci cu aripi pe care toată lumea e prea obosită să le vadă.

pe fiecare geam se odihnesc icoane transparente, mereu altfel - tot timpul noi, tot timpul vechi, tot timpul vii de timpuri.

antenne bayern, 'rhythm of my heart’. acum prea multe anotimpuri, era mai. aveam o rochie puţin de pescăruş, puţin de pinguin, roşu cu alb - mai târziu mi-a rămas mică şi-am luat-o pe-a omuleţului, negru cu alb (în rest la fel); n-avea acelaşi farmec.

..aşteptam musafiri, o zi în care izbucneau primii trandafiri din boboci în flori împroşcate - o tufă în particular părea să fie mereu prima, imediat lângă brad, înspre cărare, alături de o altă tufă (roz) din care mama nuna făcea dulceaţă, sirop, şi deseori poveşti pe care le credeam, invariabil.

încercam să pun masa, atât cât reuşeam să-mi păcălesc predispoziţiile spărgătoare. televizorul aprins, în care o fetiţă sărea coarda/şotroane într-o faţă de uşă venită cu vântul dintr-o poveste mai simplă: mama în casă, bucătăria luminoasă; terenul nesfârşit, de aşteptare; zgomotul uşii deschizându-se, anticipat şi drag, un afrodisiac despre bomboane aromii, apropiate; eu fulminând afară, în vremea galbenă-portocalie voalată de-o furtună gri, prietenoasă.

never will i 'know', for i know my precious home,

..o altă poartă, lângă poartă.

ieşeam, ore în şir, de una singură, pe lângă curtea-din-colţ-de-lalele, vis-à-vis de oana. coboram pe partea cealaltă, într-o transă de invincibilitate cu fiori, văzându-mă-ntr-un film, cel mai bun film din lume, eu eram eu şi nimeni nu înţelegea,

dar era bine.

creşteai, cu unele. te dezlegai, cu altele. desene animate, spirit bătrân, represărat în secole.

cu fiecare mână de copac care-mi trece prin păr, le reinvoc, le reaştept, le regăsesc şi le revendic.

le văd, în pin, în vârful lui: sunt păsări albşinegru, pinguiniţe delicate cu mişcări glisat-veveriţice - e-al lor cuibul prea mare,

aerul de parfumuri. 

- fioros -

răspund la telefon: 'xee-na', 'aaxaar' - îmi tot boţeau, calitativ şi fonic, numele, din scopuri pur ostentative. 
temperatura afectivă îmi scade imediat sub 0 grade, şi-apoi, pornită pe cei care au timp dar niciodată scop să sune, făcându-se că nu ştiu cum te cheamă, am zis ba şi-am închis, într-un acces/raport contrariat eficienţă-cetâmpiţi. 
ba = pa. dar a ieşit ba, iar eu am rămas cu o frustrare bâlbâită, deci nu-s în stare să fiu elocventă nici într-o silabă?

acelaşi vis, scena c-o stradă mai sus şi la dreapta. o haită de adolescenţi ai străzii îi hărţuieşte pe mama şi pe tata, cerându-le ceva obscen. unii au un fel de şaluri-basmale pe capete, alţii - tunsori înspăimântătoare, din cele care-ar sparge pe loc o sticlă la-ntâmplare şi te-ar înjunghia cu ciobul principal, fără motiv. odată cu venirea lor, copacii din gradină - negri, şi-un vifor înfundat care făcea ca totul să se mişte fără mine.
aud din cameră tevatura, mă cert cu caţiva dintre ei de departe (ei stând îngrămădiţi pe hol), direct şi curajos, fără să-mi pun problema că m-ar putea asalta şi înhăţa într-o secundă.

pe unul din ei îl cunosc. a fost în casa mea, odată - acum e fată, îmbrăcată într-un albastru strâmt, strident, dintr-un fel de latex cu stele (părţi din puţinele visuri pe care le-a păstrat), murdară pe faţă, pasiv-agresivă.
în toiul peroraţiilor mele despre cât e de josnic, facil şi deloc original să-şi arunce vieţile şi ambiţiile pe geam atât de ridicol şi de devreme, ..îl văd pe el (/ea) pe geam, trăgând de ceilalţi să plece. ştiu cum îl cheamă şi cum ar trebui să-l strig, dar acum e opusul a ceea ce-am iubit la el; şi pe deasupra, fată. 
aşa că îmi transmut înverşunarea dintre copiii stradali disponibili către uşă - pe care tocmai ieşea, grăbit să nu-l suprind acolo, să nu cumva să-l cred în stare să îi mai pese de ceva. 

o fată bleu-albastră, şatenă, deşănţată, cu un corp normal.

laşule! îi strig din pragul uşii, tare, acid şi convins.
moment ilar, în balansoar de atitudini: nu înţelege. 'ce-ai zis?', cu o expresie contrariat-otrăvită, vădit înrăită, oscilând între a mă izbi de-un perete (xee-na) şi a-şi băga o seringă în venă.
(un fel de rhett butler, take two: n-ai auzit ce-a spus scarlett din pragul uşii, întoarce-te şi-ntreab-o - deh. cine ştie, doar n-ai să stai să te întrebi, pe urmă.. şi-apoi continuă să pleci, la fel de dramatic.)

laşule, repet apăsat, răspicat, pe-un ton mai jos, uitându-mă ţintit la ea.
o văd cum scuipă foc pe ochi, îmi zice-n treacăt 'viffu' (..sau ceva similar) şi-ajunge într-o fracţiune de secundă la poartă, moment în care observ că ea - şi ceilalţi - îmi vandalizaseră casa, scriseseră 'vifu 2006' (c-un font pe care numai eu l-aş recunoaşte, fără sens, lucios şi plasticat) şi, dându-mi seama că nici eu nu pricep ce mi-a zis ea (ilar, din nou, şi balansoar), întreb, cu un dezgust mocnit pe linia-ntrebării: de ce nu mă înjuri direct?

nu e nimic, în rest.

chiar când trânteşte poarta, cu faţa şifonată de-o-nverşunare dulăiască, răspunde printr-un rânjet-şuier delăsat, dar fioros: 'c'crezi că-nseamnă vifu?!'

ultima scenă în care o văd - îndepărtându-se de poartă, râzând şi huruind vulgar în cercul ei de huligani, cu spatele pictat în albastrul circar şi stelele-kitsch argintii, ..întorcându-se într-o piruetă demonstrativă şi aruncându-şi ţigara abia aprinsă pe mijlocul străzii, spre uşa din care dispărusem.

încape într-un degetar, ar zice un regizor cu simţul continuităţii.

- religie greşită -

opusul conceptului de tunel - o expulzare, un dez-conţinut centrifug, o dinafară. un revers al ideii de a avea.

reintram, alergam vag şi plutitor-săltat pe aer* (nu jos, ci undeva pe intervalul verticalei aerului în etaje), prin lumea de cu totul altă agregare. ca o dublură - frustrantă, mai densă, neaerodinamică şi insuficientă - care înnăbuşă simţuri. către o uşă-pătură-de-umbre, ca din lemn sugerat, enormă, fara formă/fond. o impregnai, te confundai cu ea, să intri. 

mă ghida un ecou**. un imn al chemărilor sau al aşteptărilor.

fugeam, fugeam, pluteam, mă transferam prin vânt (nu străbătându-l propriu-zis, ci mai eolian, în interiorul senzaţiei), prin timp, cu efectivitate.
simţeam duratele, ideile şi posibilităţile schimbându-se cât eu fugeam - vroiam atât de tare să ajung. 

mai erau două umbre lângă mine, unul din noi era un fel de creez-vânt-cu-mintea - mă ţinuse acolo, era rău-împletit-cu-rea, o hologramă de pilot ră(tă)cit şi atrofiat prin destine comprimate. crease vântul spiralat, străin, care ne îngrădea circular între spaţiu, sunet şi părere. 

cât răzbăteam inconsistent spre uşa/magnetul de nelinişti care la terminarea ecoului ne-ar fi lăsat acolo şi şi-ar fi dispărut intenţia, suspensia, motivul, ..vedeam cum e să nu poţi, dinăuntru.

eram absorbiţi şi expulzaţi în acelaşi timp - te duceai în toate locurile deodată, deveneai simultaneitate.

..apoi ne lua vântul. extrem de pline de vânt, lumea şi melodia de aici.

spre un final, după pustiuri şi răzbateri, 

am ajuns. 

lemn de sugestii şi esenţe.
eu şi cu umbrele hibrid-ideice, una puţin mai mică, aproape de copil, un fel de entitate protejabilă, alta mai voluntară şi mai filosofică - o parte veche, abiabănuită; o fantomă.

lemn întuneric. 

uşa, deschisă nu cu mintea, nu cu vântul - ci cu ceva atât de interior, de profund, de umbros, la graniţa conceptului cu inconceptibilul. 

am intrat prin ea, în ea, ca într-o scorbură de galaxii, imnul chemărilorînapoi terminându-se - era singura formă să te-ntorci, singurul mod de-a intra.

am luat cu noi doar fascinaţie dinamică; niciun sunet.

dar înăuntrul era mai pustiu decât afara. îmi pierdeam amintirile, îmi ştergeam locativitatea. prelungisem prea mult, stinsesem melodia - nu mai eram destul de eu, nu mai eram.., până acolo.

poate-ar fi trebuit să se închidă.

vismelodie

de foarte mult nu m-am trezit în locul ăsta - ca o religie greşită - aşa de îngrozită, c-o melodie atât de senină-n minte.

-

* ca lumina-personaj plutisăltăcioasă din jocul ăla (pandemonium? aşamulţianiînurmă), la-nceput.

** mi-l amintesc bine, de data asta. între m şi u, între enya şi ennio morricone.

- dealuri roşii -

în casa ta sunt dealuri roşii,
zile de răsărit cu apusuri în praguri,
pe patul tău de visuri adorm distraşi cocoşii
şi-n loc te trezesc harpe, cântate în şiraguri.

în lampa cu ninsoare aprinsă blând, se-adună

cascade despletite-n oglinzi cu tot ce-i drag,

ce larg îţi curg în seară - seara ca o minciună

ţesută din noiembrii, cu ace verzi de brad.

pe perna ta de iarnă, deschisă uneori

ca una care-aşteaptă promiteri din tavan,

îţi cad tărâmuri calde, tărâmuri despre nori

şi ceruri mate - straturi -, ceruri de paravan.

..în hornul învelit cu fum de levănţică

şi-au cernut vizuină măruntă doi coşari

care, în seri de mai şi-n nopţile de-ursită,

ţi-aduc în somn cadouri, călare pe-armăsari.

un braţ alb de mesteacăn ţi-arată alte vieţi:

tu-uri pozate-n spaţii secrete şi zburânde,

tu-uri lila, albastre, în seri sau dimineţi

ferite şi absente din minţile flămânde.

un sfeşnic viu, de ceaţă, noaptea te-mbrăţişează -

braţele lui de aburi deschid cărări de tei:

tei cu ramuri de suflet, şoptind nu mai fi trează -
te duc prin felinare în somn şi în idei. 

în casa mea sunt dealuri roşii,

cascade-n felinare şi seri de dimineaţă

în care-mi ninge lampa şi-n care-adorm cocoşii,

iar eu, lila, albastră, trăiesc în altă viaţă.

cu tei, 

harpe

şi ceaţă.

c/r - thorngrove, adelaide, australia.

sunt întunecoasă, m-am născut într-o iarnă albă şi întunerică. îmi place noaptea, îmi plac întreculorile - şi mai ales întreumbrele -, subtilităţile nezise, zăpada de la 4 dimineaţa.

îmi plac senzatiile reci, amintirile îngheţate, veşnice.

ramurile negre pe fundaluri opace, scânteile de pe jos când ai ochii ficşi şi înguşti, crăiesele, explicaţiile răbdătoare ale lui tata (pe sanie), liniştea zgribulită din plapumă, 

şi florile, ah, florile de gheaţă.

- foto grafie -

doi fraţi, sau poate doi ceva, nu mai contează ce-au fost înainte. unul din ei desprinde un moment de rest, de restul zilei, vieţii - fie că zice asta, fie că doarnumaivorbeşte, fie că e o plajă sau un strat de stratosferă; central e că au extirpat, au decrustat momentul care vine din toate celelalte şi l-au protuberat în zi, în viaţa lor şi-a ta, în amintire. ca o cireaşă pe mijlocul unui tort bombat, ca singurul miez dintr-o importanţă.

un vârf vizibil de pe lună, unul singur.

rochii albe, spumă gri.

într-un moment mai mare ca o zi, mai adânc ca un secol.

din avion, înconjurat de-o apă de nimic, fortificat

şi

lăsat singur.

mar(t)ùnie / eseuri pe volan -

burtici de pescăruşi, de jos în sus, pe bac,

sunt la un geam turquoise, 'sum: tales from the afterlives' - începe bine (god being she),
n-am s-o termin nici pe ea,

să dezcunoşti pe cineva, când îl cunoşti prea bine,

şi dacă, după multe vieţi, se-adună prea mulţi dragi şi-ţi cad în conştiinţă insuficientă alţii, cei care ţi-au vibrat în vieţi anterioare, pe care poate i-ai iubit mai mult?
şi dacă uiţi să poţi mai mult?
şi dacă nu mai ai când să-ţi dai seama?
îmi face frică jungla asta de inconsecvenţe.

alt pescăruş, bând apă pe muchia hotelului de vis-à-vis - côte d'amour, dimineaţa,

înot prin cer, pe cer - unduit, cerul de consistenţa plutitoare din unele pixuri care nu se mai fac,
(sau din globuri cu dancingbearspaintedwings înăuntru),
o caleaşcă de voal rupându-se delicat.

cineva scapă o roşie pe jos şi-o mănâncă,
altcineva vorbeşte despre videos & lies.

francezi-convulsii care conduc ca maimuţele - apucate, dezechilibrate,

olandezi eminestici, luminoşi, căţeloşi,
direcţionând blond şi ondulat traficul,
câte-aş uita dacă n-aş trece-atât de des pe drumurilemelemulte,
maas drag, maasdijk,

valkenburg
portava i capelli raccolti in un fazzoletto,
i boschi ridevano la', dentro i suoi occhi -
îmblănit,

aachen - cât eu mă chinuiesc să-l grămăjorific pe disculpe într-un loc cu doi centimetri mai mare decât el,
un şofer turtoform de autobuz scrutează plictisit improbabilitatea.

angers până la nantes, prieten*: 135-138 constant, aceeaşi distanţă, aceleaşi mişcări (rareori am prieten atât de longeviv şi de constant, cred că e primul). suntem amândoi plictisiţi, mai mult de-o oră pe pilot automat. facem doar schimb de poziţie, din când în când, în funcţie de frânele din jur.
nu e doar monoton, e chiar urât. e verde brotăcel. şi mic.

parisul traversat, 10 ani mai tarziu -
then the busy years went crushing by us,
lost our story notions on the way
nantes.
pinii. oceanul, larg, rece. ce case piticoase, turtădulcice, hoteluri cu balcoane crème, restaurantele-pian.

vreau să înot, nu pot să obosesc când înot,

intercalată într-o coloană de motociclişti rapizi, fără cascadorii -
'le vent, le cri' - ne mai vedem în două luni, după ce-mi iau şi eu carnet aşa (şi-atuncisăvedeţizborurifărăcască,fărălimitădeviteză,înrochiideîntreculorisurprinse,cutrenede18metri, daaaa),
trenul deasupra mea,
trenuri şi trene prin minte.

twin lakes (un pic twin peaks-ic), parc de distracţii şi bărcuţe - te opreşti să respiri, te opreşti neforţat, amnezic sau alunecând, alune-când-căzând.

(york, sfârşit de mai)
call the man who dears in once-upon-a-times,
mulţi ochelari de soare lăsându-te să treci, 
cucu**, strauss.

treehouse, sus şi cam aluminic.
un moş îmi sesizează şi-mi interoghează numărul, zice ceva despre război,

vorbeşte mult, aiurea şi vreau să plec odată.

et qu'on est par mieux

avec ou sans papiers,

les marchands de rêves

(şi ce dacă-i rămâne vocea cu câteva mărimi mai mică pe parcurs),

cartier de şcoli - aici cresc numai şcoli, dimineţideseptembrie

(zile de şcoală pe parbriz),
cartier de boscheţei şi râuleţe, bucolic,
cartier de forme de boscheţei (familii de ele);
un cartier de văi, altul de şahuri,

de neptunuri,
de evuri medii
şi de tapiţerii;
doar unul de înghesuieli

şi încă unul de creioane.

gheorghe iovu, 'revelaţie',

minune în mijloc, chechică.
o roată albă, imensă, de gheaţă amară, de unde vezi cuibul de ţurţuri (moţ),
maşini cu sclipici în mişcare, ca maşinuţele din luna parc, vâjvâj,

ce tare-mi aminteşte de mamaia, de când le-am turnat apă-n cap marinei scupra şi lui dan v. dumitriu,

up on melancholy hill there's a classic dream,

râul cu cazemate,
zone de râu cu sălcii şi bărcuţe locuibile,

uite-o idee,

cu pixul-creion într-o mână, cu sticla de apă-n cealaltă,

aşteptând semafoare,
keep the streets empty for me -

muoşii britanici cu toiag
se depăşesc înşirati pe toate benzile (99/h, 100.5/h, 100.7/h)

120 pare 180 în aplazia lor ţestoasă,

vii în devenire, vieţi în vii

sau în devenire,

e allora, dove vai dopo? vuoi rimanere qui? 
no,

dr. brittany smith (un fel de cowgirl cu pantaloni scurţi flenduristici şi viitor kaki, deşertic),

să pleeeeeeece,

cărări de apă, pui de gâşte,

nu există materialism, valorile materiale sunt mereu metafore - proiecţii mai şchiop înţelese - ale celor spirituale; nu vrem să cumpărăm fructe, vrem să ne-oprim foamea de apă. nu gâfâim pentru ziua în care ajunge bursa/salariul pe card, ci pentru dimineaţa de patinoar, seara de sămăpierdînlume, noaptea de carting sau de tulle, vacanţa de pe mare.

dar oamenilor le e frică să nu aibă contexte (desprinşi din ele, transpuşi în frânturi).

aprilie - concert în albert hall, concert în birmingham, persoane cu păr ars care mă chestionează în autocar. nu-mi place ce cânt şi mă doare gâtul,
mă cheamă aberystwyth
înapoi.

araf.

incet (pronunţă-mă i:nset), în wales.

zambilat, cresc zâmbetele sălbatice.

sălcii galbene. pământ roz cu trecuturi inventate.

aici lucrurile învie fără sărbători, iar lacurile sunt albe.

trenurile -

un aeroport de ştrumfi.

acceleraţie, deschiderea unei deschideri.

peisaje ţesute de un bătrân păianjen‑scriitor pe un papirus de sudvest. azi tocmai îşi mărita una din poezii cu o oră de heathcliff.

îţi cad atâtea vieţi uitate pe obraji (alain morisod, 'le lac de côme'),

dealuriţugui,

cocoterii şi coco-ţări,

bezele îmblânzite

ritualic.

şi ce dacă nu merg încet, şi ce dacă am pixul într-o mână (şi-l folosesc),

păduri de soramaimareşireaaliliacului,

biserici plouate dintr-o pricomigdală -

pricomigdală de ascuţitori, imploziimelodii senine,

eeeezi.

munţimici - pernuţe de cacao verde, norii - păcăleli de sidef într-un şampon sau horoscop,

turn-caleidoscop,

copaci crescuţi în râuri late,

mate.

un epur fuge paralel cu mine (haicăte-ntrec, don'şoară contrasens)

then winnington, susjos, vâjflu,

plouă, soare, sare, plouă

soarefabulos.

gps, te învârţi pe loc,

hevia, 'medieval fantasia'.

then frolic street,

scări nicăieri, spre cineştie.

araf.

chancery.

conrah.

'book of days', orăşele de aer,

reality runs up your spine

and the pieces finally fit.

paraaprilie: drumul spre melton, melton - eastwell, prin ha(o?)lwell - cătun cu biserică înfropată (îngropată, înfruptată) de aer, până la belvoir. de la belvoir, spre grantham: fâşii de umbrădesideflila, pe dealuri ca un păr abia uscat. se-aude şi se vede timpul.

spre eastwell, teancuri lutcalup - ocru, cu geamuri; biiiserica, apoi lumeadeţurţuri (haaarlaxton! ce simplu şi metaistoric mă găsesc), aşa de-ncremenită, brusc, pe dreapta.

e pustiu şi e drag (tot), iar dacă nu rămâi fără motorină sau nu caşti gura multpreamult departe de-nainte, uiţi că sunt drumuri.

de invitat în lanurile, foişoarele, orangeriile tale amintistice -

o oră, râde soarele dinăuntru; o mişcare perfect exagerată, din dragoste/ambiţie; sărutul lui en, în straturi-film gelifiate: o lumânare în beige şi albastru. se-ntâmplă în felii de tort, tort de întâmplări întâmplându-se.

'with my lips connected to those of a beautiful figure, like an age' [bright star]

autostrada luminată cu felii de portocale

din vârful copacilor picurând verde pe cearşaful de cer în aşteptare

le văd pe toate din tunel (tavanul-geam) ca-ntr-o japonie fără japonezi

istorie, ciment cu lapte

pardesiul bleumarin făcut pisică de mare, zmeu

nu există piesă care să-mi fi plăcut odată, indiferent de dată (5, 15, 25 de ani in urmă - wezar papagal, eh?) şi să nu-mi placă încă. mai clişeu sau mai ne - eu nu ştiam ce-i 'cunoscut' atunci, nu vreau să ştiu nici acum.

pe unele le, pe altele le -

..dreapta, frasnoy - 

la mémoire de ma
peut-être sève, peut-être fièvre
dincolo de frasnoy, spre altceva, un drum infinit de lat. şi lung. şi singur. complet pustiu. trecând printr-un loc în care-ar trebui să, dar nu locuiesc oameni - începe cu wi. pe stânga, copaci de balet făcând plajă, înţepeniţi într-un gel transparent, de soare.

un orăşel trandafiriu, cu nume de bijuterie - jilneuve, ceva aşa.

-

* = mai mult de 15-20 de minute în preajma imediată, pe autostradă. prieteni. rari.
** 'im krapfenwaldl', nume complet necucuistic.

- i-am văzut negativul -

se trezeşte, pe geam - două laturi de balustradă unite, un colţ. în colţ - o casă albă, pustie, rănită. între ea şi colţ, între el şi ea - marea.
povestitorul se-apropie de final, într-o limbă care nu seamănă cu niciuna: 'viaţa lui continua aşa (într-o limbă care nu seamănă cu niciuna), prin corespondenţe'. dar eu nu-i înţeleg suficient trecutul, încerc să derulez înapoi cu ideea.
soarele străluceşte nestemat pe cele două laturi de mare.
casa albă, ruinică, pluteşte magnetic. ca o perdea, în punctul de trezire.

el e cu altcineva. e şi ea ..luminoasă. sunt pe o barcă, o casă-barcă, o plută de soare, pluteşte.

între el şi intrare, acum, un alt el (elel, da) - mai mov, părul lung şi întunecat, îngropat în nisip. zâmbeşte, cât doarme*. îl miră (se miră), păşeşte pe plexul solar învelit de nisip, îl traversează (se traversează) dintr-un salt, ajunge spre intrare.. nu mai revine în cadru.
ea rămâne în colţul de soare cu balustrade, încă o perdea resemnată - cu poza zbătândă, orbitoare, altăviaţică în spate.
..o ea ca un fel de k care nu vede, n-a trăit destul, nu se-adânceşte. prima ea (un demult asimetric) pare să fi murit difuz, sau să fi rămas primind scrisori despre el adâncit, el când trăia (el îngropat în nisip), el nemimetic.

primesc o scrisoare, din capătul celălalt de tunel de lumină. un acordeon strâns, un guler de prăjitură, un soare hârtificat.

povestitorul nu-mi mai spune,
dar pentru casa albă de pe coiful soarelui, pentru validitatea care-a apus (sau invaliditatea care-a ajuns), pentru sacoşa portabilă în care o trăieşte pe a doua ea, ..nu-l iartă şi nu-l mai filmifică.
îl stă aşa, indefinit - o rămăşiţă, o lumină cursă, stoarsă, delapidată dintr-o lume de lumină.

când m-am trezit, în cameră** era furtună. dar dincolo de draperii (normal) - un soare apic, orbitor.

-

* sau îşi trăieşte moartea.
**cortinele mele sunt capricioase, înşelătoare şi independente.

al 6-lea anotimp -

când a venit din ţări înalte,

vindeam arome de idei -

vindeam arome pe alei

de zile reci, în locuri calde.

ploua într-un tablou renascentist

marea prăbuşindu-se peste ploaie

un cub de ceaţă, ceai sau ceas

mă cheamă vremea,

nordul

vieţii

un cimitir de drumuri

cât universul e în altă parte.

- twist, tragic -

dansam c-un johntravolta mai nedreptunghiular şi negălăgios, la o petrecere maroşigri, cu twist.

ochii ţintibili, tragici - două televizoare aproape tinere, aproape vii. dansam dinamic şi descătuşat, mai mult cu lumi individuale decât cu cadrul, sau unul cu altul.
dansam cu părţile celelalte.

nu-l cunosc. aşa că îl întreb din depărtări aproape despărţite de ce-a învăţat să danseze.
tot ce contează e de ce-a învăţat, oricând, să danseze.

..ceva trist, ceva cald, un plan copilăriu indus camerei retro.
e-un coridor de uşi cu noi, toate sunt blânde -
cu amintiri zidite în multe dece-uri.


şi sar,
şi mă învârt,
şi obosim.

ne aşezăm pe-un câmpcearşaf ricoşat de prezent, plin cu note: el cu spatele la mine, oprit autistic din orice mişcare zbuciumată, eu cu picioarele întinse de-a lungul lui, din spate, flancându-i povestea cu ele.
îl ţin de ea.
mă ţine de genunchi.

pe spatele cămăşii, desenate larg, o faţă şi-un nume ironic; faţa lui.
televizoarele merg în emisfera cealaltă, la mine se uită cu faţa lui din spate.
cu feţele întâlnite aşa şi amândoi cu spatele la twist, suntem sinceri, trasând pavilioane tragice, indiscutabile.

încap doar doi aici,
iar notele se-opresc, lăsându-ne să dansăm congruenţe.

ca doi magneţi a căror atracţie/respingere a devenit câmp de pauză.
o notă prea departe, o notă rămasă în urmă.

- vedere în semisomn, de la un semidomn -

pe trena ei* bleu cu crème, îngustat-alungită, fugeau uşi. nu uşiuşi, ci uşiporţi - foiţe-intrări texturale, pliate, punctigravate. una spre înăuntrul unui sfeşnic, alta spre o grădină de pertale** (şi mai bleu), alta într-o dantelă dedalată. alta spre o întârziere.

puţin mai încolo, un ghiocel uriaş înghiţise un bec, iar acum iradia dintr-un colţ de lume o lu-mină incoloră şi caldă ca respiraţia unei dimineţi de naştere.

pe jos, figurine de copac imprimate în transparent seminegru, îngheţând într-o părere/întindere/pauză - ca un respiro colectiv, de-aici până departe.

o stea de brad din braţe vii, fosforescente, le reunea pe toate cu o dantelă neconvinsă să existe, destul de pâlpâită încât s-o intuieşti, dar nu suficient de ea încât să o confunzi c-o existenţă.

din dreapta sus, o lună pixelat-fărâmiţată, mandarinie ca un abajur stradal, îşi curgea o icoană în două sfere de nuanţe, bleu-noaptearabă şi miruniu-amintire: o scenă de magi călători prin acelaşi suflet, suflet de chevalet cât un chenar nu excesiv de pătrat, spart pe-o parte, împrăştiat pe fundal şi pixelat-confundat până la negarea oricărei tendinţe de-a crede că imaginea ar putea fi greşită.

un fel de glob pământesc, mi-am dat seama. 

-

* ea e plecată din ea, nu e acolo.
** petale-perdele.

- un lun aprins, o ghicitoare stinsă

răstălmăcită între culoarea frigului şi vârfurile degetelor lor* stropite cu cerneală ancestrală.

trandafiri albi răsfiraţi pe-un basorelief din foşnete îmbinate, în urechile cuiva care crede.
răzgândiri de nuanţele tulpinilor de mesteacăn.

un sunet care nu mai seamănă cu el, o culme, un infinit preînviat. un gard filigranat în jurul unor vârste în surdină.


mi-a spus cineva că octombrie e lun, iar noiembrie lună.
imposibil.

te uiţi la toate cu ochi noiembroşi,
- poveşti suflate cu ramificaţii fredonate -
iar ele îţi dau rădăcinile, întâmplările vândute altui timp, chemările de care ţi-a fost sete.

culoarea frigului e caldă, e lăuntrică.
rămasă,
regăsită, 
una din vieţile pe care le trăieşti mai mult decât pe altele.

..oamenii-frig o ştiu atât de bine.

cu fiecare an, mai imanentă.
cu franjurii terecunosc muiaţi în vârfuri de cerneală
sibilică, din friguri/umbre/infinituri ancestrale.


(sarah brightman, 'watermark')

-

* copaci, sau furculiţe de dragoni.

la dreapta, către ploaie -

acasă mi se împotmolesc prea des piruetele viziunice în vizuini neapucabile în româneşte. 
nu le mai pot traduce, nu le mai pot orândui pe schele decriptabile, iar tentativele mă obosesc din ce în ce mai tare.
când caut să m-adăpostesc în ce văd alţii, mă pierd şi mai adânc în circuite lungi de coerenţă fără buzunare pe care nu le înţeleg, de care cresc tot mai departe.


deci hai să nu încă acasă. hai să la dreapta, spre şinele de tren-fantomă care trec prin secrete, pe sub vieţi, şi-apoi rămân stins-suspendate în pădurea de-opriri aproape auzibile.

e calm, pe drum. e wollatonic. sunt teii îmbătaţi si veronicici pe care i-am uitat în pletele copoului, e zgomotul-aproape-linişte de iunie trecut dintr-o zi fără spaţiu fizic într-un tablou nehotărât.

un semafor. rămân în dreapta, în timp ce-n stânga mea, un blond cu ochi sticloşi şi necorporatişti îşi stă neînceput maşina bleumarin, corporatistă. se-ntoarce, vede, rămâne aşa - fără maimuţăreli, claxoane sau articulări/articulaţii.

nu mă întorc. doar mi-l imaginez, din cozi de ochi şi surse intrinsece.

smooth radio e dezamăgitor. pe mp3, un început flautic, nimerit.

when
i'm feeling down
when in a world's
one thousand tears
art slowly drowns
and i want to go back 
where the world is mine -

deschid mai tare vântul, cocul mi se împrăştie pe faţă. liber, neinvitat. ce tot spun, invitat.
mi se fluidizează umerii, sylphid insouciance.

sunt calmă, anormal de calmă. mă relaxează să îl ştiu pe stânga, prevenitor şi elegant, dublându-mă cu o alură protectoare. nu merg mai repede, nu-ncerc să trec de el, nici să rămân în urmă. îi pune cineva o frână dubioasă-n faţă, îmi place cum reacţionează: încet, premeditat, ..încet.

nu te opri, nu mi te resemna, hai să tot înainte, tot aşa.
n-am să te văd, n-am să-ţi confirm nimic.
..lasă-ţi volanul drept, pe dreapta, lasă doar drumul să îţi scrie versurile. 

o limbă-n care nu există cum ne cheamă.

descopăr prea târziu că banda îmi devine doar de dreapta. faruri din bleumarin, în spate, încetineşte încă mai încet - mă lasă să-i trec înainte, făcându-mă să uşorcurioasă tot mai aprobator.

nu mi se înghionteşte-n spate, ţine distanţa, mă aşteaptă.
îmi eşti simpatic, riverblue.


la stopul următor, încep să râd. rămân pe stânga, el îmi vine-n dreapta.
ştiu că e-ntors spre cele două locuri dintre noi, dar mă-ncăpăţânez să nu mă uit la el. doar râd şi-mi dau părul deoparte, distrasă de incompetenţa clamelor.
nu te dezhotărî,

nu dispărea, nu specula, nu te-agrava.
rămâi în dreapta mea, moment de jucării albastreblonde,

i am lost in walls, i'm sinking in their crowns -

şi ţine-mă râzând zburlit, cu melodia asta şi mintea lung pe spate.
nimic întrecăreţ în cum reacţionează, nimic inoportun sau repezit.
îşi suprapune fix viteza pe a mea, ..dar eu am un ţestos împleticit în faţă, iar drumul ni se îngustează.

mă depăşeşte şi rămâne înainte, îi văd visurile relaxat-sticlate găsindu-mă-n oglinzi şi râd de cauzalitate, de ineditul lor, al lui, ..incert, atât de-acolo.

închid ochii - ce obicei nevolănistic (ultima oară asumat, avionam peste 190 pe-autostrada corazon salvaje).

când i-am deschis, eu eram pe o stradă, el pe alta.
paletele, palatele de minuni şi aventura fărăsămăuitlael erau diminutive bleumarin.


e-atât de preţios să ai timp pentrutine. chiar când te plictiseşti, chiar când te investeşti în mult prea multe fleacuri, e bine să ştii că îl ai, că poţi semăna acumşiaici-uri, apoi culege stări doaraletale. că ai transcens sistemul bartlebic, că poţi oricând vira, pleca, veni, dormi de la 7 seara la 3 după-amiaza, dia- sau anacronic.

azi-uri într-o împărăţie -

e o singură împărăţie, azi, cerul.
nu o împărăţie singură.
nu mai multe.

- st(r)atu(r)i de seri, scăpate -

liliac cu hoinăriri optice, zecice.
liliac (a)prins de străzile ciprului, liliac căruia nu-i cad niciodată petalele - nici socului -, ci amorţesc în pumni autoincineraţi până în primăvara următoare.
ciprul agăţat pe-un umăr de stradă cu lei împietriţi (coate de poartă),
şi-un pălăriu de soare psihedelic în adâncul intrării mnezice, falezice.

urme de avion în coruri divagate,
voci zmeurii şi bleuîntins, pe valuri de linişte cu zbor şi îngheţată,
they know every pigeon,
i know every pigeon,
serile căzute pe pământ dimineaţa,
savana decantată, straturată pe o vedere cu pini -
de furat, curtea,
de băut, pinii,
de contrazis, dragonaşii ciorovăitori ascunşi în buzunarele statuilor-umbre.

de înnodat, fâşiile dezobişnuite de aproapeapus pictat, sti(c)lizat, tors din adâncurile imaginaţiei în coruri de zmeură eoliană, lilia..tă.
oricând dezobişnuite.
niciodată sătule.
ca orice colţ întâmplător, în-tâmplat.

fugite, hoinărite,
(fugiţe, hoinăriţe,)
în-tâmplări.

când soarele îţi e doar ţie,
când scena s-a închis în ea şi ţi-a rămas fără baterii reacţia, momentul
surâs scurt într-un stativ superfluu.
neînţeles, neaprobat - deci nepreţuit -, curajul
de-a apărea în afara interpretărilor, deasupra lor, pe tivul lui departe,
în ciprul comprimat în ascunzătoarea lui de lume,
reproşându-şi de unul singur ineditul, intrafiguraţia, permanentul,
scările dantelate de verde cu pălăriu psihedelic.

..de cele două părţi, uimiţi, pândesc doi lei de piatră.

de când am pierdut-o pe mama într-un compot albastru,
de când au lăsat mecanismele de ceas (majuscule) în aer liber,
 

nu se mai cad st(r)atu(r)ile.

rănile cerului, rănile nimănui -

o gură imensă,
o frunte imensă,
de nori.

nu mai contează că mori sau trăieşti -

or să râdă de voi, oameni,
că n-aţi trăit, că n-aţi iubit
cu încetinitorul,
pe-o lume părăsită de prearăuşipreaprost,
pe-o lume de liane, de frunze-grădini-cadre
invadându-vă, îmbrăţişându-vă, amortizându-vă greşelile,
regenerându-se
în locul vostru.

au râs de voi, oameni,
în timp ce râdeaţi,
în timp ce plângeau,

că n-aţi plecat,
că nu v-aţi oprit
din mecanica voastră,
simţind durerea altcuiva, extaze de altundeva,
iiiimmense,

deschise-n răni pe cer,
în găuri de chei-globuri-raze,
în alb fosforescent, emanat în explozii.

mănăstiri vizuale,
mănăstiri olfactive
răstignite pe geam, impregnate în ploaie,
ale cuiva care moare sau tocmai învie,
în timp ce îi simţi fiecare paragraf, moleculă,
care n-au să rămână nicăieri (de)scrise.

or să râdă de voi, oameni.
au râs -


(c/r, ennio morricone - 'once upon a time in the west')

mă înroşesc şi eu.

..ajunsă, toată casa miroase a hotel mediteranean, presărat cu sculpturile unei sculptoriţe în oglinzi de undeva din est; atât de est, încat devine soare răsărind.


unii oameni observă că trăiesc numai atunci când li se-aduce aminte; şi dacă nu m-ar obliga diverse circumstanţe să-mi dau seama unde, ce oră e, ce zi, ce an, nu m-aş gandi la asta. nu m-ar interesa.

totuşi, e bine de aflat că te-nroşeşti.

ajunsesem într-un cubdecumpărături uriaş, cu multe colţuri de băgat nasul. căutam covrigei pentru draperii, covrigei de pus în cârligaşe, cârligaşe de înfipt (cumva, om descoperi cum) în moţul cortinelor noi.
identificat covrigei. beige covrigei. grăsuţi, ronţăibili covrigei.
identificat cârligaşe.
identificat casa, undeva deepaaarte - bine să ştii că poţi merge prin cuburiaş nederanjat, nişte minute, cu priorităţile-n nori de petale.

la casă, o figură hilton* cu aerul senin al unei după-amiezi pe-o stradăvară** indiană, unde ai întâlnire cu oceanul şi drumurile te ademenesc în descântece vaporoase, cearşafuri din litere chinezeşti şi contre-jour-uri din copilării împrumutate.
seamănă cu un coleg mexico-american cu care m-am intersectat o dată, succint şi afabil, în timpul unei întruniri despre globalizare. ştiu că aveam dreptate contra lui (când n-am?), legat de locul fără anotimpuri în care o s-ajungă vestul în 2, 300 de ani.

dar e chiar el.

se-ntoarce şi mă vede, se uită-n jos, se uită-n sus, în dreapta - şi eu la fel (o fi el, n-o fi el, eu mă încrunt, el se înseninează); o semifâstâcenie destul de inedită, încrucişându-şi regizorii în perimetrul unor încurcături care-şi invalidează reciproc traseele.

sunt anunţată dinspre dreapta că m-am făcut portocalie.
sunt îmbrăcată-n alb şi beige, nu e o scuză plauzibilă.
ce zici acolo, eu nu mă înroşesc.. mă rog, doar rar de tot, în timp ce-arunc pahare/scaune în cineva sau îmi fac ţăndări telefonul de-un perete.
dar hei, simt cum mă încălzesc în continuare.

mă uit în jur. decorul e portocaliu (dee aaasta!)..
no, no, tu eşti portocalie.

casa blocată, hilton îşi odihneşte după-amiaza, aşteptând să plătească. în spate sunt doar eu (şi-amicul care moşmoneşte fără reticenţe: ce ţi-a venit să te-nroşeşti aşa/cine e nenea ăsta?), portocala.

mi-aduc aminte cum, dintr-o ridiculitate similară, mi-am catapultat la un moment dat poşeta (efect efervescent), în timp ce revedeam un fost coleg pe stradă. coleg pe care îl lăsasem exact acolo unde rămăsese, pe-un loc foarte fugar din min(t)e.
pe scurt, nu însemna nimic, ..dar ea era poşeta.
iar el era ..placebo?

pure coincidenţe - atâtea zvăpaiate îşi mai scapă poşeta/pantofii/coatele/ochelarii/sutienele pe stradă.
şi-atâtea zvăpăiate se înroşesc când salută străini, ..
dar tu nu eşti o zvăpăiată. nu pentru ei, şi nu pe stradă.
(nu ţi-e ruşine?)
uite la mine, nu vezi cât de ruşine mi-e?

ce faci, mă-ntreabă după-amiaza arămie întinsă pe cearşaful bleu deschis din două geamuri împăcate,
în timp ce mă blocasem într-un loc stupid ('de ce m-oi fi-nroşit, habar n-am cum îl cheamă, o fi atât de bleg încât să creadă..').
cumpăr ..covrigii ăstia pentru draperii (nici nu ştiu cum le-am zis, sigur nu bagels), revenind spre o inerţie explicabilă.
mai stă un pic, măsurând dinspre geamuri braţul de beţe stâlpice pe care-l cumpărase. se-ntoarce iar, ca un curent domol, trandafiriu, spre mine:
locuieşti prin apropiere?
hm. suntem în afara oraşului, *nu există* apropiere.
nu, în mapperley park. am venit cu maşina.
genial, două ponturi indispensabile livrate în două secunde. ce bine ar fi fost să zică 'şi eu tot', să pot pufni în râs fără mustrări de conştiinţă, pe culmea elocvenţei flirtăcioase.
..îmi plac atât de mult absurdităţile de minte aţipită.

dar mai urma să aşteptăm, aşa că plec la altă casă, trasă de mânecă de-nsoţitorul suspendat, nerăbdător să nu mai fiu portocalie.
take care, mă rup de el (şi parţial din el), cu gândul la nuanţe mandarinice de draperii.

îl văd din nou, în timp ce-şi încărca beţele, în parcare.
mă traversează un sfert dintr-un gând - cum s-ar reancora scenariul, de-aş da acum fără să vreau în el, sau el în mine.
venind în câmpuri conştiente, ..aproape se întâmplă. dar trec de el, şi tot nu pot conduce - ce recestraniu am plecat.

pe rând, testez toate canalele de pe marginea stângă (vreo 16, in total), c-o roată sau cu amândouă - ca să vezi, funcţionează.
las pasagerul în altă parcare, dau 25 de lire pe 12 nasturi, cu mintea în mesteceni; încerc să îmi recuperez plutitul fluturos pe benzile mult prea înguste.
de fiecare dată când dispar aşa, dau peste locuri magice.

dealuri împăturite smaraldiu, globuri de şerbet levitânde, soarele fugit cu un vals, volane gri şi stacojii în jurul lor, fazani bălăngănindu-mi-se-n faţă/tăindu-şi calea unul altuia. o pictoriţă aşezată la masă cu un câmp de miere înmugurită - întorc, vrând s-o întreb ceva, dar dacă ar fi chevaletul meu, n-aş vrea nicio-ntrebare. întorc din nou, o las şi-o urmăresc mult în oglindă, ce vreme de neochelari de soare, maşinile dispar, sherwood de labirinturi în-cântate, caselor le cresc turnuri, copacii iar încremenesc în poze de balet cu panglici, ţiu, roşu: engine systems fault (?!), se-aprinde şi se stinge esp-ul, cui îi pasă, tocmai răsare apusul.

epperstone, secret şi îmbârligat ca un palat de foc.
thurgarton - odihnit, înflorit, ţi-ampromis.
southwell, cu turle pânditoare de departe, intri în el ca într-un carusel de trecuturi.

cine-a mai ascultat lisboa*** pe străzile astea, ..ok, cine a ascultat-o iar, şi iar, ..ok, cine-a-nchis ochii, accelerând - fără să fie prost sau pur iresponsabil, - cine a plâns de frumuseţe, îmbrăţişat din toate părţile de-atâtea amintiri ale neei, de râurile fără soţ cu spirite prea roşii, o fericire rară, o fericire fără, o stare cursă bleu deschis în rânduri de lumină, din pagini de cireş amar spuse-n şerbet şi în miniatură, din personaje pierdute pe pernă, trezite pe coline, dintr-o remorcă mulţumindu-ţi că o laşi să treacă, sau dintr-un pat din pene de pointilism zburător.


valizele cu (t)ropote line din mine, ..orice le tropăie prin simţuri şi prin vene (am să mai spun de ele, am drumurile pline, pline).

il cielo in una stanza,
le mie (i)stanze, i miei istanti in cielo,

nu vă cunosc, dar îmi lipsiţi,
acum, cât ies copiii de apusuri pe terase,
şi se întind, şi se alintă ca răţoii,
într-un joc de orgolii - orgolii opace, orgolii cu bine, orgolii-regine, orgolii nebune pe turnuri de case -
împrăştiate în nereguli,

cât e cald,
cât e simplu.


fiindcă m-am înroşit.
fiindcă reacţiile (noastre, lor) decid ce-i important şi ce e neglijabil; fiindcă măsura lucrurilor e doar situaţională,
and you're whichever room you find yourself in.

-

* oamenii hilton sunt poze mişcătoare - plisate, azurii, uşor fosforescente. au iahturi asortate cu brelocurile, prezenţe povestite în reclame kent şi ochii aţintiţi mereu departe. tac mult, nu fac mişcări greşite, spun doar în culori gant; nu sunt foarte inteligenţi, însă sunt captivanţi.
** fiică de stradivarius.
***

în vremea cu potenţiometru -

blochează-ţi mintea.
nu te aştepta la nimic.
alunecă pe mânecile vremii,
..textura lor pluşată,
fundalul cerului şters cu lămâie.

- timp de o coborâre -

e repede şi-acaparant.

cobor pe lascăr catargi(al meu e fără u) în jos, în pijama-vapori de o culoare largă, schimbată din mers, şi transparenţă exhibiţionistă; pantofi-cutii cu toc înalt, păr mai lung ca al meu, zburlit şi azvârlit ca un vraf de eşarfe disidente una deasupra alteia, căzând mereu de-acolo (în cărămizi moi, deşirate).
le împletesc o modă nouă, o iau pe-o stradă care nu există, bătrânele care mă întâlnesc mă regăsesc în tinereţi cu ele - de care nu mai ştiu - şi îmi transmit regrete/fericiri în raze.

din pătura de soareaer spectaculos, blajin şi levitant* pe care o străpung mergând, intru-ntr-o scorbură emoţională fracturată de rest, în care-mi caut strugurelul. sunt trei, dar două au culori urâte.
când dau să-l iau pe-al meu, observ că şi l-a însuşit (deci mi l-a folosit) un turc portocaliu şi deşănţat, care acum îmi râde încurcat că vrea să îl păstreze. îi spun că nu, de undeva dintr-o tăcere indignată, apoi îi caut altul prin sertare, până găsesc un teanc de poze vechi şi decromat-aproape-renegate, cu mine, omuleţul**, întinderi laterale, stânci şi aluri estivale-n costume de baie.

într-una, are un umăr şi o bretea căzute - se alungeşte filfizonico-lasciv spre un cap de băiat care creează fenomene; în alta, eu am o şuviţă de catifea-cafea şi-un zâmbet quasifericit pe faţă, ceea ce-l afrontează pe unul dintre privitori, ..fiindcă-ndrăzneam să par cam fericită.
dar ştiu că nu eram, şi-ncerc să-l consolez cu asta: oamenii râd - uneori - în poze, fie că îi amuză momentul aşternut, fie că e (auto)ironie.
pe el îl doare-n continuare, însă, şi chiar dacă e doar un turc (şi-o parte dintr-un truc) - neagregat, necunoscut, - o iau la fugă autotrădată, gândindu-mă dacă-i posibil să-mi fi fost chiar atât de bine, timp de-o poză.

rupe franjuri din 'pasărea-spin', devine preot, apoi mă urăşte - până se-opreşte să alerge, iar eu intru în comă şi mă divizez, văzându-mă autoscopic pe antebraţul lui, de mărimea unei matryoshte, lovindu-l cu picioarele să mă salvez pe mine-mare.

cumva, se psihomorfozează brusc (din nou), mă caută şi mai înverşunat, în timp ce creşte; apoi doar îmbătrâneşte.
coboară pe scări spre grădina mea, devine un sihastru cu intenţii boltite şi-un aer evaziv spre pasiv-agresiv, care-a venit să-i spună ceva mamei.
mama mă cheamă, eu vin ca o perdea importunată, defensivă, încărcată de prea mult trecut şifonat.

sunt obosită, însă îl recunosc într-un final şi-aş vrea doar să mă ia de mână - fără să mă mai agaseze, fără să mă mai plănuiască.
dar el nu face decât să m-acuze, să mă asedieze cu pupături-înţepături intermitente (ca de ciocănitoare) până îmi amorţeşte gura
..şi mă sufoc, invadată.

(..aşa s-a terminat şi pentru mine.)

-

* un soare-n care curg piane, ca cel care a curs alaltăieri în sala goală, cu apus pe faţă. e fascinant să acordezi sori-note în amfiteatre pustii, universitare - din nou, din nou şi tare, tare; în loc să stârneşti reclamaţii, profesorii vecini îşi uită îndeletnicirile, îţi apar somnambuli în viaţa larg deschisă, se însoresc cu fiecare întrebare şi îţi întind mâini calde.
keith jarrett - un anumit concert dintr-un oraş pe care-l ştiu îndeaproape, o anumită primă parte (şi-o anumită viaţă-ntreagă, între 6:00/7:12 - 8:36/8:48).
** o cheamă monica (dar nu i-am zis aşa de peste 15 ani).

di lucìa, spaventata -

locuiesc departe, pe lună. pe luna care şi-a pierdut memoria şi şi-a 
        desprins pământul din proprietate ca pe-un buton străin în 
        întrerupătorul lui, nevralgic.

oricând îmi amintesc aici, adorm. pe crenguţele de cristal care îmi 
        cresc din noptieră atunci când vin pe geam stelele căzătoare; pe 
        turnul cel mai neştiut al castelului è - umbros, soros, pustiu, 
        seren, nespeculat şi aistoric; cu cartea zânelor verzi* între nopţi 
        şi-n-tre-zire; cu tot ce am uitat şi nu, cu unicornii transparenţi şi 
        trişti care m-au dus pe ea, apoi mi-au luat cuvintele;

când stelele nu au loje cu nume, ci zile înauntru - şi mă pot îmbrăca în 
        ele-oricând, de la geamul meu care curge.

gândurile zânelor (verzi? nu, ..) se infiltrează-n accentele căzătoare, sar
        de pe visuri pe faţă, se
rostogolesc apoi în forme de pat zburător, în care mă arunc de la
        balconul de culori, direct din tablouri.

adormind în lumini, căutând umbre.

nu-mi mai fac rău neînţelegătorii, nici firele de vânt cu care n-au ştiut 
        să-mi lege(ne) părul.

uit, mă uit de pe cer când tot e plecat, iar pământul rămâne-un nor 
        mic, compactat - un dop ricoşat din lumina închisă.

locuiesc în apă, pe lună; o apă fărâmiţată

adânc, în adâncuri.

trezite. trecânde.

-

* the green fairy book, primită într-o zi la uşă din memoria a doi magi bătrâni, singuri - atât de mult prea singuri, atât de mult ca mine.