Friday, July 2, 2010

- lipite -

pe drum, 62 de vieţi portocalii, niciuna eligibilă.
le-am numărat pe toate a numărătoare - de fluturi, de caise, de umeri plutitori; numărătoare.

tocuri (sur)prinse-n primele, pe cele de la mijloc şi le gesticulează, le dă drumul celor din spate - ferm şi decent, pe umeri.
niciuna dintre ele nu mai vrea înăuntru.

azi ridicăm garduri forjate din limite occipitale - şi azi, una din ele a vrut să dea câteva referiri nătânge, personal-treice.

pe strada cu ferestre încruntate, aşadar, cânta o dansatoare pagini rotunde, încărunţite. acum, nu vede şi nu ţine minte, dar eu o văd şi o ţin minte.
atât cât a stat sus, pe tocuri, cât s-a pliat în tonul sunetelor întrucate pe-un scăunel de fildeş roşu, cât şi-a păstrat pălărioara solară, argintie, deasupra minţii, a unei rochii balerinice şi a ciorapilor cu panglici, câteva limite occipitale au încetat să se mai murdărească.

dar pălărioarele dimineţice nu se descurcă, nu singure, nu noaptea. nu împinse, deodată, în telescopul de soare mercuric-insolat unde un şir întreg, forjat-concret, de şepci şi căciuli nevrăjite se chinuieşte să le deformeze.
altundeva, niciundeva.

ştie, fiindc-a vorbit direct cu ele, le-a întrebat ce caută turtirile destrămate, desfrânate, dezaxate - în viaţa lor numarul 16, de exemplu, unde ar trebui să locuiască spirale de dealuri afânate şi, de ce nu, drumuri de panglici sufletii care se-amuză şi trăiesc.

atunci s-a deschis o minune-n patru, fiindcă ei s-au oprit, atât şi mult timp după, cât să realizeze ea că încă ştie să vorbească.
n-au mai ştiut zimţi şi neoane negre, n-au mai anticipat plăceri încocoşate, minute de imagini fără aburi şi zgomote avariate.
văzul nu le-a mai curs în inculori.

deşi tot ce şi-au însuşit a fost o pălărie, nişte tablouri cu erată şi o jachetă din nasturi de lemn, deasupra, spre sfârşit.
nicio expresie şi niciun detaliu, mai sus de bretele.

şi poate că aşa a eşuat, din nou, să râdă o noapte în zi - cu patru, cinci căuşe gândice care-au rămas lugubre şi aplatizate până la final.

din ambele direcţii, s-a revărsat o pălărie cu panglici vinovate.

suntem, încă, de-aceeaşi parte, panglici?
păstrăm aceleaşi baricade?
mai putem strânge oamenii de tâmple, le mai putem răsturna răurile?
cum ne spălăm de vină, de treceri, de epuizări?
unde evaporăm atâtea siluete-occipitale care-au rămas doar sumbre, atât cât am avut răbdare?
cum adormim, când nu ne e complet, velin, pastelic?
cui explicăm ce-nseamnă ele?


ce le lipeşte-acum, dincolo de-o peliculă filamentică, fotosintetică, hrănită doar pe ritmuri sufleteşti?