- timp de o coborâre -

e repede şi-acaparant.

cobor pe lascăr catargi(al meu e fără u) în jos, în pijama-vapori de o culoare largă, schimbată din mers, şi transparenţă exhibiţionistă; pantofi-cutii cu toc înalt, păr mai lung ca al meu, zburlit şi azvârlit ca un vraf de eşarfe disidente una deasupra alteia, căzând mereu de-acolo (în cărămizi moi, deşirate).
le împletesc o modă nouă, o iau pe-o stradă care nu există, bătrânele care mă întâlnesc mă regăsesc în tinereţi cu ele - de care nu mai ştiu - şi îmi transmit regrete/fericiri în raze.

din pătura de soareaer spectaculos, blajin şi levitant* pe care o străpung mergând, intru-ntr-o scorbură emoţională fracturată de rest, în care-mi caut strugurelul. sunt trei, dar două au culori urâte.
când dau să-l iau pe-al meu, observ că şi l-a însuşit (deci mi l-a folosit) un turc portocaliu şi deşănţat, care acum îmi râde încurcat că vrea să îl păstreze. îi spun că nu, de undeva dintr-o tăcere indignată, apoi îi caut altul prin sertare, până găsesc un teanc de poze vechi şi decromat-aproape-renegate, cu mine, omuleţul**, întinderi laterale, stânci şi aluri estivale-n costume de baie.

într-una, are un umăr şi o bretea căzute - se alungeşte filfizonico-lasciv spre un cap de băiat care creează fenomene; în alta, eu am o şuviţă de catifea-cafea şi-un zâmbet quasifericit pe faţă, ceea ce-l afrontează pe unul dintre privitori, ..fiindcă-ndrăzneam să par cam fericită.
dar ştiu că nu eram, şi-ncerc să-l consolez cu asta: oamenii râd - uneori - în poze, fie că îi amuză momentul aşternut, fie că e (auto)ironie.
pe el îl doare-n continuare, însă, şi chiar dacă e doar un turc (şi-o parte dintr-un truc) - neagregat, necunoscut, - o iau la fugă autotrădată, gândindu-mă dacă-i posibil să-mi fi fost chiar atât de bine, timp de-o poză.

rupe franjuri din 'pasărea-spin', devine preot, apoi mă urăşte - până se-opreşte să alerge, iar eu intru în comă şi mă divizez, văzându-mă autoscopic pe antebraţul lui, de mărimea unei matryoshte, lovindu-l cu picioarele să mă salvez pe mine-mare.

cumva, se psihomorfozează brusc (din nou), mă caută şi mai înverşunat, în timp ce creşte; apoi doar îmbătrâneşte.
coboară pe scări spre grădina mea, devine un sihastru cu intenţii boltite şi-un aer evaziv spre pasiv-agresiv, care-a venit să-i spună ceva mamei.
mama mă cheamă, eu vin ca o perdea importunată, defensivă, încărcată de prea mult trecut şifonat.

sunt obosită, însă îl recunosc într-un final şi-aş vrea doar să mă ia de mână - fără să mă mai agaseze, fără să mă mai plănuiască.
dar el nu face decât să m-acuze, să mă asedieze cu pupături-înţepături intermitente (ca de ciocănitoare) până îmi amorţeşte gura
..şi mă sufoc, invadată.

(..aşa s-a terminat şi pentru mine.)

-

* un soare-n care curg piane, ca cel care a curs alaltăieri în sala goală, cu apus pe faţă. e fascinant să acordezi sori-note în amfiteatre pustii, universitare - din nou, din nou şi tare, tare; în loc să stârneşti reclamaţii, profesorii vecini îşi uită îndeletnicirile, îţi apar somnambuli în viaţa larg deschisă, se însoresc cu fiecare întrebare şi îţi întind mâini calde.
keith jarrett - un anumit concert dintr-un oraş pe care-l ştiu îndeaproape, o anumită primă parte (şi-o anumită viaţă-ntreagă, între 6:00/7:12 - 8:36/8:48).
** o cheamă monica (dar nu i-am zis aşa de peste 15 ani).

di lucìa, spaventata -

locuiesc departe, pe lună. pe luna care şi-a pierdut memoria şi şi-a 
        desprins pământul din proprietate ca pe-un buton străin în 
        întrerupătorul lui, nevralgic.

oricând îmi amintesc aici, adorm. pe crenguţele de cristal care îmi 
        cresc din noptieră atunci când vin pe geam stelele căzătoare; pe 
        turnul cel mai neştiut al castelului è - umbros, soros, pustiu, 
        seren, nespeculat şi aistoric; cu cartea zânelor verzi* între nopţi 
        şi-n-tre-zire; cu tot ce am uitat şi nu, cu unicornii transparenţi şi 
        trişti care m-au dus pe ea, apoi mi-au luat cuvintele;

când stelele nu au loje cu nume, ci zile înauntru - şi mă pot îmbrăca în 
        ele-oricând, de la geamul meu care curge.

gândurile zânelor (verzi? nu, ..) se infiltrează-n accentele căzătoare, sar
        de pe visuri pe faţă, se
rostogolesc apoi în forme de pat zburător, în care mă arunc de la
        balconul de culori, direct din tablouri.

adormind în lumini, căutând umbre.

nu-mi mai fac rău neînţelegătorii, nici firele de vânt cu care n-au ştiut 
        să-mi lege(ne) părul.

uit, mă uit de pe cer când tot e plecat, iar pământul rămâne-un nor 
        mic, compactat - un dop ricoşat din lumina închisă.

locuiesc în apă, pe lună; o apă fărâmiţată

adânc, în adâncuri.

trezite. trecânde.

-

* the green fairy book, primită într-o zi la uşă din memoria a doi magi bătrâni, singuri - atât de mult prea singuri, atât de mult ca mine.