- eu tac aşa, cât el vorbeşte.

oricum trăieşti cu ochii atât de închişi, încât îi poţi ţine deschişi doar ca să crezi c-ai rămas trează - spunea decalibrat, printre sofisme, cutia-n care le tot căutam proiecţiile.

în ea - vârtejuri în căderi de yo-yo, balcoane care te prind înapoi şi-apoi te-aruncă în implozii, semne de sticlă în loc de punctuaţie, plaje în straturi sub-oceanice, pluraluri (nu plurale), grădini de zahăr şi deformări şi defulări şi strânsete de umeri.

o vreme, am aderat la dealul care se bomba din dreptul lui până la mine - un deal albastru, irizat, pe care mesele glisau baletic, ostentativ proporţiilor; îl încadrau pereţi de caramel (gumaţi) pe care colţurile-i părăsesc pentru cei neinundaţi de himere.
e-atât de înfricoşător să ştii cât eşti de neacolo, ..iar dacă cineva te-ar întreba ceva, că n-ai gasi cuvinte-n nicio limbă; mai mult, că ţi s-ar dărâma în ropote de eu - turbulent, exploziv - un vraf necontenit de pietricele translucide care ar zice 'uite', dar nimeni n-ar vedea* nimic.

sunt într-un loc prea public; dar mintea şi-autismul ăsta nonşalant se ştiu atât de bine, încât complotul lor exclude şi zădărniceşte purtătoarea.
mă uit la cel din dreapta mea - lui i se ceartă reflexiile din ecran cu cele de pe ochelari, şi nu aude, nu m-aude; arată-mi cine e aici şi scoate-mă din mine, mă pierd, mă segreg în dezechilibre gulliveriene ..dar locul meu se duce muuult în urmă, se implantează-ntr-o pădure de chibrituri aprinse, pe dealul din ce în ce mai imens şi mai lucios, ca un bulbuc nervos de îngheţată.

dintr-un copac (chibrit), o stea care ţesea covoare plutitoare se-ngrijora aprins de rostul lor de azi; dar sala era mare, iar cei care o spaţializau aveau ochii cusuţi cu fire late, plasticate.

iar el, cu mişcări caricaturale care îi rămâneau mici în orice schimbare, se răzgândea succint şi percutat, de parc-ar fi ştiut unde îi duce. se repezea, la intervale-acute, spre câte un bandaj oftalmic mai nehotărât şi îl lipea la loc, compus şi implacabil.

socrate, nietzsche, ce au făcut din voi? toţi ceilalţi care-aţi murit crezând cum cred şi eu, de la-nceput - poate mai clar si mai lucid ca mine - unde-aţi găsit răbdarea? să puneţi mărgeluţele în socluri (nu în stoluri); să vă împingeţi minţile la loc, când v-au ieşit din albii; să vă ionizaţi părerile şi paragrafele cu adevăr; să îi găsiţi pe cei intenşi şi jucăuşi care azi nu există, care ar spune 'ştiu' fără să trebuiască să vorbesc.
au existat, atunci?
ar trebui să vă citesc, ca să-i găsesc? şi dacă da, cum mai susţin apoi că tot ce cred e tot al meu?

iar dealul creşte, creşte, urlă. mă ia cu el, se-aruncă-ntre chibrituri. eşti proastă, proastă, optimisto.
ai vrut să vezi în** libertate.
acum ai 14 carduri groaznice în portofel şi crezi că protestezi, făcând un evantai anarhic, nepractic din ele de fiecare dată când vrei să plăteşti, să intri; să minţi.
am să le tai pe toate. am să le-arunc şi n-am să mai exist. am vrut de-atâtea ori.
şi un surplus de foi, de atârnat în cuiul academic.
frânturi de-autenticitate..
şi lumea asta acromată care produce, care nu ştie despre ce să trăiască - o laşi să crească, să ne-oprească, să te îmbătrânească.
sunt una - am rămas aşa, fiindcă n-am compromisuri..
eşti o proastă.

-

* am zis despre văzut; cu două, patru, 17, 19, 23 de stări (sau eoni) în urmă.
** înăuntru.