pe mine mă revăd în pantaloni largi şi 3/4, negri, două cozi împletite şi-un sentiment de infinit ducându-mă. schimbasem drumul cum fac deseori, exploram seara. amnezică, de vară. şi, cum coboţopăiam pe nişte scări din laterala unui corp pustiu de universitate, el.
nu mai ştiu dacă ne-am oprit sau am continuat să mergem, dar zâmbetele s-au oprit etern în locul ăla, în care faţa-i strălucea ca un tablou din dormitorul soarelui, iar potrivirile de orizont-pe-un-colţ-al-minţii se desenau atât de sincer şi de nesfârşit. poate n-am stat, poate doar m-am mirat şi am trecut. sau poate nici n-a existat momentul, dar e prea bine conturat să-l fi visat.
n-aş vrea să ştiu unde mergea, dacă era blond sau lumină, mi-a amorţit doar raza unei plimbări eterne dinspre soare. căldura lui, căldura eventualităţii.
l-am ţinut bine minte ani de-a rândul, unele scântei încă îi reînvie poza.
dacă te duce viaţa vreodată să afli că-mi aduc aminte, scrie-mi. zi-mi cum a fost de fapt sau zi-mi de soare, mi-e dor de văzul cald şi înflorit, nelumizat, cu care m-ai ţintit într-o nuanţă kodak.
nu-mi dădeam seama că se întamplă-aşa numai o dată-n viaţă.
